Prima Pagina » Sanatate A-Z » Farmacologie » Agentii Infectiosi

Agentii Infectiosi

Agentii Infectiosi

Agentii cauzali ai bolilor infectioase (microorganisme patogene) sunt foarte numerosi, fiind astazi in cea mai mare parte bine studiati si cunoscuti. in cele ce urmeaza, microorganismele patogene pentru om le vom prezenta, in ordinea crescanda a complexitatii organizarii lor, in urmatoarele mari grupe: virusuri, chlamidii, micoplasme, rickettsii, bacterii, fungi, protozoare, metazoare.

Virusuri

Virusurile, grupa importanta de agenti infectiosi pentru om, animale, plante si chiar pentru bacterii (bacterio-fagi) sunt cele mai mici structuri biolo­gice, care contin codificate intr-un vo­lum extrem de mic toate informatiile necesare pentru reproducere. Ele se deosebesc radical, prin cateva caractere importante, de celelalte microorganis­me. Dupa Lwoff, virusurile sunt „enti­tati nucleoproteinice infectante, poten­tial patogene, posedand un singur tip de acid nucleic (ARN sau ADN), repro­duse din materialul lor genetic, inca­pabile de crestere si de diviziune prin fisiuni binare si lipsite de sistemul Lipmann” (sistem enzimatic, care trans­forma energia potentiala a substante­lor nutritive in forme energetice, nece­sare pentru sinteza si productia unei organizari specifice).

Dimensiunea virusurilor variaza de la 20 nanometri (nm), care apartine celor mai mici virusuri (virusul poliomielitic si altele), la dimensiunea de 250-300 nm a pox-virusurilor (virusul variolic etc). Dimensiunea virusurilor nu poate stabili totusi o frontiera fata de celelalte microorganisme (micoplasmele, chlamidiile, chiar unele bacterii sunt tot atat de mari cat virusurile cele mai mari).

Filtrabilitatea este, de asemenea, un caracter uzual al virusurilor (dar care se constata si la micoplasme si unele rickettsii). 

Forma particulei virale (virion) vari­aza, putand fi: sferica sau ca un bastonas, ca un glonte, ca o caramida (patrula­ter) etc.

Structura virusului. Vi­rusul este format din acid nucleic si din proteine sau lipoproteine. Spre deosebire de celelalte microorganisme, virusul contine numai un tip de acid nucleic: ARN sau ADN. Particula vi­rala (virionul) este compusa dintr-o portiune centrala („miez”, „core”), com­pusa din acid nucleic, in proportie de 1 —30 % din virion (nucleoid) si un invelis de proteina, protector (capsida), aranjata in subunitati morfologice, de­numite capsomere. Unele virusuri mai poseda la exterior o membrana de lipo­proteine, care acopera capsida; cele care nu o poseda se spune ca au o capsi­da nuda. Capsomerele se grupeaza, dupa anumite scheme, distingandu-se urmatoarele 3 forme de simetrie:

  1. Capsida cu simetrie cubica este cea mai frecventa: tetraedru regulat (4 fete); dodecaedru (12 fete);  icosaedru (20 de fete).
  2. Capsida cu simetrie helicoidala, in care subunitatile proteice sunt angajate pe o spirala in jurul acidului nucleic. La microscopul electronic, o astfel de capsida apare ca un tub.
  3. O simetrie complexa.

Simetria nucleocapsidei constituie un criteriu in clasificarea virusurilor. Nu­marul de capsomere, constant pentru fiecare virus (de ex. 252 pentru adenovirus), constituie un alt criteriu util in clasificare. Unele virusuri (cele mari) contin, in interiorul lor, proteine cu activitate polimerazica.

Acidul nucleic este purtator si transmitator al informatiilor genetice si pose­da capacitatea infectanta a virusului. Infectivitatea acizilor nucleici consti­tuie o notiune importanta in virusolo­gie, invelisul proteic (sau/si lipoproteic) serveste mai ales pentru ca parti­cula virala sa adere in celula atacata, pentru a o perfora si a favoriza intrarea in interiorul celulei a acidului nucleic propriu al virusului.

Replicarea virusului. Pentru inmultirea lui, virusul furni­zeaza numai materialul genetic, iar celula-gazda mecanismul energetic si de biosinteza. Replicarea virusului se petrece in 5 stadii succesive: atasarea de celula; patrunderea in celula; elimi­narea invelisului si eliberarea de acid nucleic; inmultirea propriu-zisa, prin sinteza de noi proteine si de acid nucleic viral; maturarea (aparitia de noi virioni in celula); eliminarea virionilor nou-formati, cu dezintegrarea si moar­tea celulei-gazda (sau numai alterarea acesteia).

Ciclul de replicare variaza pentru fiecare virus (8—16 ore pentru virusul poliomielitic).

Virusurile se cultiva pe oul embrionat (variolic, vaccinai, herpetic, gripal) sau in culturi de tesuturi (umane si de mai­muta). Multiplicandu-se in culturile de tesuturi, virusurile determina: efect citopatic, aparitia de antigen fixa tor de complement sau de hemaglutinine, in­hibitia metabolismului celular. Unele (gripal, parainfluenza) provoaca adsorbtia eritrocitelor de celule infectate (hemadsorbtie), inainte de a deveni vizibil efectul citopatic.

Clasificarea virusurilor. Nomenclatura si clasificarea viru­surilor sunt inca in discutie, desi li s-au consacrat recent doua intruniri pe plan international (1971 si 1976). Unii virusologi (specialisti in virozele plan­telor) nu accepta denumirile de familie si gen, preferind clasificarea in grupe si subgrupe.

Clasificarea cea mai utilizata foloses­te drept criterii proprietatile fizico-chimice ale virusurilor: tipul de acid nucleic (ADN sau ARN), marimea si morfologia virusului, simetria capsidei, stabilitatea la eter (indicand pre­zenta sau absenta invelisului contina­tor de lipide), numarul de capsomere.

Virusuri neclasificate:

  • Tuburnavirusuri: Virusul Marburg, Virusul Ebola;
  • Virusul hepatitei virale C;
  • Virusuri lente (incomplete; „viroizi”), agenti ai unor neuropatii degenerative cu evolutie lenta.

Subampartiri ulterioare se fac pe criterii de antigenicitate (serologice).

O alta clasificare tine seama de modul de transmitere, distingandu-se urmatoa­rele grupe:

  1. Virusuri respiratorii (adenovirusuri, rinovirusuri, virusul gripal etc).
  2. Arbovirusuri (virusuri transmise prin artropode, cuprinzand virusuri apartinand familiilor Togaviridae, Bunyaviridae, Arenaviridae etc, care pro­duc encefalite,  febra galbena, febrele hemoragice si alte boli).
  3. Enterovirusuri sau virusuri de transmitere fecal-orala (virusul polio, hepatitic A,  rotavirusuri,  reovirusuri etc).
  4. Virusuri de transmitere veneriana (virusul herpes 2 etc).
  5. Virusuri de transmitere prin inocu­lari si plagi (virusul rabic, virusul hepatitic B).

Chlamidii

Genul Chlamydia (familia Chlamydiaceae, ordinul II Chlamydiales) cu­prinde o serie de microorganisme odi­nioara denumite „virusuri mari”, din cauza parazitismului lor strict intra ce­lular. Ulterior, chlamidiile au fost scoase din categoria virusurilor adevarate, intrucat prezinta deosebiri esen­tiale fata de acestea si anume:

  • prezenta ambilor acizi nucleici (ARN, ADN) in acelasi microorganism (Chlamydia);
  • multiplicare   prin   diviziune   bi­nara ;
  • dimensiuni    relativ    mai     mari (250-500 nm);
  • sensibilitate la antibiotice (tetracicline,   cloramfenicol);
  • posedarea unor antigene fixatoare de complement, specifice de grup;
  • prezenta de peptidoglican, com­ponenta caracteristica a peretelui bacterian.

La acestea, se adauga si alte caracte­re: producerea de incluzii citoplasmice caracteristice (patognomonice prin as­pectul lor).

Structural, chlamidiile se apropie mai mult de bacterii (prin compozitia peretelui celular, prezenta de ribozomi, sinteza de acid muramic si prezenta unor enzime pentru sinteza acizilor si proteinelor). Chlamidiile sunt lipsite insa de mecanisme generatoare de energie, prin care raman dependente de gazda („paraziti energetici”). Chlamidiile sunt gramnegative.

Prin aceste caractere, chlamidiile se situeaza intre virusuri si bacterii (se apreciaza ca ar deriva din bacteriile gramnegative).

In grupul Chlamydia, se recunosc doua specii:

  1. Chlamydia psittaci, agent al ornitozei, microorganism extrem de raspandit in natura, la pasari si la unele ani­male (clasa Avia si clasa Mammalia), care la om determina infectii respira­torii, sub forma de pneumonii, uneori extrem de severe (psitacoza, ornitoza).
  2. Chlamydia trachomatis, agent care cuprinde mai multe serotipuri si de­termina: trahomul, uretrita cu  inclu­ziuni, limfogranulomatoza benigna (ve­neriana).

Micoplasme

Micoplasmele constituie un grup par­ticular de microorganisme, care prin raspandirea lor mare in natura par sa detina un rol patogen important pen­tru om. In trecut au fost cunoscute incert si sub variate denumiri: agentul pleuropneumoniei bovideelor (Nocard si Roux, 1898), sau „Pleuropneumonia Like-Organisms” (PPLO) dupa Klieneberger si Steabben (1937) sau micro­organismul descris de Eaton in 1944, ca responsabil de o mare parte a pneumoniilor atipice. in 1956, acest grup de microorganisme (circa 15 specii din­tre care 4 tipuri umane) au fost reunite in ordinul Mycoplasmatales, cu fa­milia Mycoplasmataceae si un singur gen: Mycoplasma. Dupa ultima clasi­ficare (Bergey, 1974), micoplasmele sunt cuprinse in partea a 19-a, clasa Mollicutes, ordinul Mycoplasmatales, cu doua familii:

a) Familia Mycoplasmataceae, cuprinzand 5 specii umane: Mycoplasma pneumoniae, cert patogena pentru om, si altele potential patogene sau saprofite (M. hominis, M.  pharyngis, M. salivarium si M. fermentans), precum si alte specii proprii animalelor. In aceasta familie, s-a deosebit ge­nul Ureaplasma, cu specia U. ureolyticum (micoplasma T) cu subspecii si serotipuri, agenti ai unor uretrite si infectii genitale feminine.

b) Familia Acholeplasmataceae, cuprinzand specia Acholeplasma laidlawii si altele, larg raspandite in natura, dar pentru om probabil saprofite (microflora  normala).

Micoplasmele sunt microorganisme extrem de mici (in medie 150 nm), fiind mai mici ca unele virusuri si filtrabile, putand duce o existenta inde­pendenta de alte celule (ceea ce le deo­sebeste de virusuri). Ele sunt extrem de pleomorfe si nu au perete celular (ceea ce le deosebeste de bacterii) si le confera rezistenta fata de antibioticele, care actioneaza pe peretele celular (betalactamine). Ele sunt, in schimb, sensibile la tetracicline si la macrolide. Micoplasmele cresc pe medii arti­ficiale (agar imbogatit cu ser de animal si extract de drojdie de bere), cu colo­nii avand aspect de „oua-ochiuri”. Se coloreaza cu Giemsa.

Ricketsii

Rickettsiile ocupa, prin caracterele lor, o pozitie intermediara intre virusuri si bacterii. Ele sunt microorganisme pleomorfe (bacilare, sferoidale sau  in forma de haltera), cu structura apro­piata de a bacteriilor (perete bacterian, enzime cu rol in metabolismul lor). Dimensiunea lor variaza intre 300 si 1 000 nm. Sunt sensibile la antibio­ticele cu spectrul larg (tetracicline, cloramfenicol). Rickettsiile se apropie de virusuri prin modul de multiplicare si culturi (parazitism intracelular obli­gatoriu cu exceptia speciei R. quintana). Exista numeroase specii de rickettsii patogene pentru om, transmise prin intermediul unor artropode.

Rickettsiile  fac   parte   din   familia Rickettsiaceae, care cuprind 3 genuri:

  1. Genul Rickettsia, cu speciile R. prowazekii, R. rickettsii, R. mooseri, R. akari, R. conori, R. orientalis etc
  2. Genul Coxiella, cu specia Coxiella (Rickettsia) burneti, de asemenea un parazit obligatoriu intracelular, avand insa o rezistenta prelungita in mediul extracelular.
  3. Genul Rochalimaea, care prezinta capacitatea   de  a   creste  extracelular. Specia cea mai importanta: Rochali­maea (Rickettsia) quintana. In familia Rickettsiaceae, mai sunt cuprinse inca doua triburi: Ehrlicheae (cu specii: Erlichia, Neorickettsia etc.) si Wolbachieae.

Bacterii

Bacteriile sunt organisme unicelulare alcatuind regnul Procaryotae. In clasificarea lor, ele sunt oranduite in mai multe parti, ordine, familii, genuri si specii, tinand seama de urmatoarele criterii: configuratia (coci, bacili, for­me curbate), proprietati tinctoriale (grampozitivi, gramnegativi, tulpini acidorezistente), toleranta la oxigen (anaerobi, facultativ anaerobi si aerobi), mobilitate, capsulogeneza, sporogeneza.

Calitatile care confera bacteriilor actiunea de a produce boala sunt mul­tiple. Infectiozitatea este facultatea unui germen de a patrunde intr-un orga­nism receptiv si de a se multiplica In tesuturile acestuia. Unii germeni detin o putere invaziva deosebita, adica fa­cultatea de a invinge rapid apararea locala si de a patrunde in circulatia generala (bacilii difterici si tetanici raman cantonati la poarta de intrare; alti germeni, care poseda hialuronidaza, au o mare putere invaziva, cum sunt streptococii beta-hemolitici). Patogenitatea reprezinta calitatea unui germen de a declansa fenomene mor­bide in organismul-gazda. Patogenitatea nu este legata, in mod direct, de infectiozitate (sunt germeni cu mare infectiozitate, dar cu patogenitate re­dusa). Patogenitatea variaza, pentru acelasi germen in functie de starea de rezistenta diferita, mai puternica sau mai redusa a organismului-gazda, precum si de alti factori, ca asocierile microbiene favorizante sau antagonice etc. Capsula pe care o poseda unele bacterii le confera acestora o pato­genitate crescuta (probabil prin impie­dicarea fagocitozei).

Virulenta este o notiune mai com­plexa, referindu-se atat la infectiozi­tate, cat si la patogenitate, dar introducand notiunea de grad, adica facul­tatea de a determina efecte patogene cu un mic numar de germeni. Viru­lenta se exprima, de obicei, prin nu­marul de microorganisme necesare, in anumite conditii (standard), pentru a omori 50% dintr-un grup de animale. Aceasta   doza  este   denumita  D.L.50.

Capacitatea toxigena caracterizeaza in mod deosebit unele bacterii (CI. botulinum, CI. tetani, C. diphteriae), care isi datoresc patogenitatea lor, in mod aproape exclusiv, formarii de exotoxina. Alti germeni poseda endotoxine, substante toxice intim legate de corpul bacterian, care sunt eliberate in jur prin liza bacteriei. De mare importanta pentru actiunea lor patogena sunt endotoxinele germenilor gramne-gativi, care sunt lipopolizaharide com­plexe, puse in evidenta prin lucrarile lui A. Boivin si L. Mesrobeanu (efec­tuate in tara noastra intre 1935 si 1940). Rolul acestor endotoxine in provocarea socului infectios de tip endotoxinic, ca si in realizarea altor tulburari si leziuni, este binecunoscut.

Exista si alti factori, care contribuie la patogenitatea unor bacterii, cum sunt pro­ducerea unor enzime (hemolizine, leucocidina, enzime proteolitice, coagulaza, hialuronidaza, streptokinaza etc.) sau a unor substante toxice de metabolism, interferarea unor reactii meta­bolice si producerea de fenomene mecanice la nivelul vaselor sau al altor tesuturi.

Fungi patogeni

In natura, exista cateva mii de fungi (ciuperci, micete), insa numai aproxi­mativ 50 de specii dintre acestea sunt patogene sau conditionat patogene pentru om, cuprinse in grupul denu­mit „fungi imperfecti” (produc numai spori asexuati). Dintre acestia se nu­mara: genul Candida, Histoplasma capsulatum, Cryptococcus neoformans (Torula histolytica), Coccidioides immitis, Actinomyces israeli, genul Nocardia, genul Aspergillus etc. Actinomyces de­tine o pozitie particulara, avand caractere care il apropie de bacterii.

Fungii isi datoresc patogenitatea lor mai putin unor substante toxice (discu­tabile) si mai mult multiplicarii lor locale (in diverse organe), prin care declanseaza leziuni mecanice, necro­ze tisulare si reactii inflamatorii locale (abcese), la care contribuie si gradul de sensibilizare a organismului. Gravi­tatea micozelor generalizate (visce­rale) rezulta si din slaba dezvoltare a imunitatii organismului parazitat fata de fungi.

Infectia cu fungi poate fi de origine endogena (fungi comensuali saprofiti, asa cum este Candida albicans, Geotrichum,  Actinomyces)  sau  de  origine exogena cu fungi existenti in natura (in sol, diverse animale), cum sunt Histoplama, Nocardia. Bolile determi­nate de fungi se impart in clinica in micoze superficiale (cutanate) si micoze profunde (sistemice).

Micozele superficiale (cu fungi apartinand genurilor Microsporum, Epidermophyton, Trichophyton) se localizeaza preferential in tesuturile bogate in keratina (unghii, par, epiderm).

Protozoare

Protozoarele sunt organisme unicelulare cu o structura celulara complexa. Un mare numar de protozoare sunt responsabile de boli umane. Astfel, dintre rizopode: amibele (Entamoeba histolytica); dintre flagelate: Leishmania, Trypanosoma, Trichomonas vaginalis, Giardia lamblia; dintre ciliate: Balantidium coli. Alte protozoare: genul Plasmodium, cu speciile malariei umane, Babesia, Toxoplasma gondii.

Dupa sediul principal al localizarii, protozoarele patogene pentru om pot fi clasificate astfel:

  • Protozoare intestinale (Entamoeba histolytica, Balantidium coli, Giardia lamblia etc).
  • Protozoare care paraziteaza sangele si organele hematopoietice (Plas­modium, Babesia, Leishmania).
  • Protozoare  care  afecteaza  tractul genital (Trichomonas).
  • Protozoare care afecteaza tesu­turi profunde (Toxoplasma, Pneumocystis carinii).

Metazoare

O serie de organisme pluricelulare (in general viermii), ca Trichinella spiralis (agent al trichinozei), Schistosoma (agent al schistosomiazei), Ancylostoma duodenalis si Necator americanus (agenti ai ankilostomiazei), Paragonimus westermani (agent al paragonimiazei), Strongyloides (agent al strongiloidozei) etc, sunt responsabile de boli extrem de raspandite pe plan mondial (boli parazitare). Unele dintre aceste boli evolueaza ca o boala gene­rala,  febrila,  de  tip infectios, sever, altele sub forma de localizare intes­tinala (helmintiazele) sau in diferite organe (cisticercoza, paragonimiaza etc).

Articole Similare:

Ultima actualizare: miercuri, 10 aprilie, 2013, 12:04 Afisari: 22

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *