Prima Pagina » Sanatate A-Z » Neurologie » Examene Paraclinice in Afectiunile Nervilor Cranieni

Examene Paraclinice in Afectiunile Nervilor Cranieni

Examene Paraclinice in Afectiunile Nervilor Cranieni

Examenul clinic care permite adeseori precizarea diagnosticului nu totdeauna este suficient, in aceste situatii, examenele paraclinice sunt indispensabile. Pe langa examenele de uz curent, exista anumite investigatii obligatorii. Dintre acestea, examenul oftalmologic este obligatoriu in orice suspiciune de neoformatie intracraniana.

Examenul radiologic

Examenele radiologice sunt de asemenea utile. Radiografia simpla a craniului, de fata si profil, este frecvent utilizata in neurologie. Se prefera insa in vederea precizarii unei eventuale tumori cerebrale fie arteriografia (care consta in injectarea unei substante radioopace in carotida interna, pentru a pune in evidenta arborele vascular cerebral), fie ventriculografia, care se executa prin injectarea de aer in ventriculii laterali prin trepanatie craniana.

Electroencefalografia

Un alt examen utilizat curent in investigatia neurologica este electroencefalografia, care consta in intregistrarea, cu ajutorul unor electrozi aplicati in diferite puncte ale pielii capului, a undelor electrice emise de emisferele cerebrale. Se utilizeaza in special in diagnosticul epilepsiei si al tumorilor cerebrale.

Electroencefalografia reprezinta o metoda de explorare functionala nervoasa bazata pe detectarea, amplificarea si inscrierea grafica a activitatilor bioelectrice cerebrale. Electroencefalograma (EEG) este cea mai importanta metoda de explorare functionala cerebrala, constand in inregistrarea grafica a activitatii electrice cerebrale cu ajutorul electrozilor plasati pe scalp sau cu microelectrozi profunzi. Inainte cu 12-24 ore de inregistrarea EEG, pacientul nu va consuma ceai negru, cafea, cacao, ciocolata, alcool, iar daca urmeaza un tratament cu antihistaminice, vitamine din grupul B, hormoni, hipotensoare, somnifere, sedative, tranchilizante, acesta va fi intrerupt. Pacientul nu trebuie sa fie febril, sa fi fost traumatizat fizic si psihic, glicemia si calcemia sa fie in limite normale.

Examenul L.C.R.

In sfarsit un alt examen de baza in diagnosticul neurologic este examenul L.C.R. prin punctie rahidiana (sindrom meningian, compresiuni medulare etc.). Punctia rahidiana consta in extragerea, in scop diagnostic sau terapeutic, de lichid cefalorahidian din sacul subarahnoidian. Se practica in orice afectiune a sistemului nervos, cu prudenta la batrani si cardiopati. O contraindicatie categorica este hipertensiunea intracraniana. Deoarece staza papilara este cel mai precoce semn de hipertensiune intracraniana, este obligatoriu practicarea unui examen de fiind de ochi inaintea punctiei rahidiene. Pozitia cea mai practica este pozitia sezanda, bolnavul stand calare pe un scaun, cu fruntea sprijinita pe bratele incrucisate pe speteaza scaunului, cu trunchiul bine curbat. In cazuri deosebite, punctia se face culcat, cu fiexia puternica a capului si a coapselor pe trunchi.

Punctia se face in spatiul al III-lea, al IV-lea sau al V-lea lombar unde pericolul de a intepa maduva nu mai exista. Locul punctiei se dezinfecteaza cu tinctura de iod. Dupa punctionare, lichidul vine singur pe ac, in picaturi sau uneori in jet (in sindroame de hipertensiune lichidiana). Este preferabil sa nu fie extras cu seringa, ci lasat sa picure circa 10 ml in eprubeta. Dupa punctie, eprubeta sterila, etichetata cu numele bolnavului si examenul solicitat, se duce la laborator.

Bolnavul trebuie sa stea linistit in decubit ventral, fara perna, 1-2 ore, pentru a evita cefaleea care poate aparea uneori. Punctia suboccipitala se practica in spatiul cuprins intre atlas si occiput, pe linia mediana. Necesita aceleasi materiale, instrumente si dezinfectie. Pozitia este sezand pe scaun, cu capul usor flectat, mentinut de asistenta. Avantajul acestei punctii consta in faptul ca se poate evita cefaleea postpunctionala. Investigarea S.N.C. cu ajutorul izotopilor radioactivi se face prin metoda scintigrafiei cerebrale, utila in diagnosticul tumorilor.

Examenul RMN

Scanarea RMN este un test pentru diagnosticare mai recent, care fotografiaza portiuni ale creierului si ale maduvei spinarii, indicand daca exista zone cu scleroza (leziuni sau placi).

In timpul unei scanari RMN, persoana examinata sta absolut nemiscata pe o targa care se misca in interiorul unui tub care face parte dintr-un aparat care contine un magnet. Persoana care conduce acest test sta intr-o camera separata monitorizand echipamentul care primeste imaginile, putand vedea si persoana examinata, de obicei printr-un geam de dimensiuni mari.

Examenul RMN nu este dureros, desi persoana examinata poate considera aceasta experienta una destul de incomfortabila, intrucat poate fi atat destul de zgomotoasa, cat si claustrofobica. Insa senzatia de discomfort poate fi atenuata prin administrarea unui sedativ usor. Uneori, pacientului ii este injectat un agent contrastant care contine gadoliniu, intrucat acesta poate indica noi zone inflamate si ajuta la stabilirea diagnosticului.

Este important de stiut ca persoana care face testul nu va poate da nici o informatie cu privire la rezultat, intrucat imaginile scanate vor fi trimise medicului dumneavoastra pentru analiza.

Desi este singurul test in care leziunile SM pot fi vazute, nici acesta nu este 100% concludent. Scanerul poate sa nu inregistreze toate leziunile, mai ales in primele stagii ale bolii, si chiar si alte boli pot produce leziuni asemanatoare in sistemul nervos.

Examenul RMN indica cu acuratete distributia, numarul si marimea leziunilor si impreuna cu informatiile despre precedentele medicale si cu examinarea neurologica, este un indicator important pentru diagnosticarea SM. In peste 95% din cazuri, diagnosticul clinic este sigur. Examenul RMN este foarte util in evaluarea noilor terapii, demonstrand schimbarile care survin in activitatea bolii.

Electromiografia

Electromiografia (EMG) este un test folosit pentru inregistrarea activitatii electrice a muschilor. Cand muschii sunt activi, acestia produc impulsuri electrice, direct proportionale cu nivelul activitatii musculare. Electromiografia poate fi recomandata de medicul specialist pentru deistarea activitatii electrice anormale de la nivelul muchilor, survenite in boli si afectiuni precum distrofie musculara, inflamatii musculare, leziuni ale sistemului nervos periferic (manifestate la nivelul mainilor si picioarelor), scleroza laterala amiotrofica, miastenia gravis si hernie de disc.

In general electromiografia este recomandata in urmatoarele cazuri:

  • pentru stabilirea cauzelor inexplicabile de slabiciune musculara;
  • stabilirea diferentelor dintre slabiciunile musculare provenite de la afectiuni la nivel muscular si cele provenite de la afectiuni ale sistemului nervos;
  • stabilirea diferentelor dintre slabiciunile muschilor datorate afectiunilor propriu-zise, si a celor datorate nefolosirii muschilor la parametrii normali datorita durerilor sau lipsei de motivatie.

Odata cu electromiografia poate fi efectuat si testul NCV (nerve condition velocity), prin care nervii sunt stimulati electric in vreme ce un al doilea electrod detecteaza impulsul transmis de primul electrod. Acest test este efectuat in general cu electrozi plasturi atasati la suprafata pielii din loc in loc. Unul dintre electrozi trimite un stimul electric subtil , in vreme ce al doilea electrod inregistreaza ativitatea electrica rezulatata. Distanta dintre electrozi si timpul necesar impulsului electric sa o strabata este folosita pentru calcularea vizetei de tramsmitere a impulsului (nerve conduction velocity).

Viteza de conducere nervoasa

Acest test reprezinta un test electric folosit pentru a determina viteza de conducere a impulsului in nerv. Acest test se foloseste pentru identificarea semnelor unei afectiuni a nervilor. Simptomele care ar putea determina un medic sa recomande un test pentru masurarea vitezei conducerii nervoase includ senzatii de amortire, de arsura, sau furnicaturi. Testul este folosit pentru diagnosticarea neuropatiei diabetice sau a unor boli ale sistemului nervos precum neuropatia periferica.

Pentru stimularea electrica a nervilor se folosesc electrozi asemanatori cu cei folositi in cadrul unei electrocardiograme care sunt aplicati pe piele in diferite zone ale corpului. Un electrod stimuleaza nervul folosind un impuls electric de intensitate foarte mica. Activitatea electrica rezultata este inregistrata de ceilalti electrozi. Distanta dintre electrozi si timpul necesar pentru ca impulsul electric sa calatoreasca intre acestia este folosit pentru a calcula viteza de conducere nervoasa. O viteza de conducere nervoasa mica indica o afectiune a nervilor. Acest test se efectueaza concomitent cu o electromiograma pentru a exclude sau detecta afectiuni ale muschilor.

Desi gasit in aproape toate cabinetele medicale de specialitate si spitale, acest test pentru masurarea vitezei conducerii nervoase este o metoda greoaie de investigatie. In ultimul timp au aparut metode moderne de explorare rapida si exacta a neuropatiei diabetice, precum: studiul sensibilitatii tactile, cu monofilamentul, al sensibilitatii dureroase cu Neurotips-ul, al sensibilitatii termice cu Tip-Therm si altele.

Potentiale evocate

Metoda de studiere a activitatii electrice a cailor nervoase ale auzului, vazului si sensibilitatii corporale.

Inregistrarea potentialelor evocate este utilizata atunci cand se doreste a se sti daca o functie senzoriala este atinsa (evaluarea unei pierderi auditive, de exemplu) sau cand alte tehnici de examinare nu sunt destul de performante: cazul anomaliilor la debutul lor, inca foarte mici si deci dificil de detectat (mai ales in cazul sclerozei in placi); cazul bolnavilor care nu pot coopera (copil mic, persoana aflata in coma).

Organul senzorial de studiat este stimulat printr-un soc electric transcutanat de scurta durata pentru studierea sensibilitatii somestezice (de origine corporala), printr-o descarcare luminoasa (pentru sensibilitatea oculara) sau printr-un sunet (pentru sensibilitatea auditiva). Aceasta stimulare provoaca un influx nervos, potentialul evocat, care pleaca din organul testat, se transmite fibrelor nervoase si parvine centrilor nervosi. Aceasta activitate electrica este inregistrata de catre electrozii plasati, inainte de inceperea examenului, in diferitele puncte ale corpului – dupa organul testat – si conectati la un aparat care transcrie aceasta activitate sub forma de curbe. Analizand aceste curbe se deduce existenta sau nu a unei anomalii.

Articole Similare:

Ultima actualizare: marți, 19 februarie, 2013, 12:22

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *