Prima Pagina » Sanatate A-Z » Urologie » Explorari Functionale ale Aparatului Urinar

Explorari Functionale ale Aparatului Urinar

Rinichiul este un organ de importanta vitala, intervenind prin functiile sale in mentinerea homeostazei organismului. Datorita mecanismelor compensatoare de care dispune, leziunile renale nu se exteriorizeaza insa totdeauna clinic. Explorarile functionale renale au rol sa evidentieze eceste leziuni in stadiile initiale. In practica se folosesc probe care exploreaza diferite mecanisme functionale izolate si probe care exploreaza functia renala in ansamblul ei.

Explorarea separata a diferitelor mecanisme functionale (utilizeaza fie probe de clearance, fie proba de dilutie si concentrare).

Clearance-ul

Clearance-ul sau coeficientul de epuratie plasmatica al unei substante este cantitatea de plasma in mililitri care, trecand prin rinichi, este curatata de aceasta substanta intr-un minut. Prin aceasta metoda se pot studia, separat filtrarea glomerulara, fluxul plasmatic renal, reabsorbtia sau secretia tubulara. Filtratul glomerular se cerceteaza cu ajutorul unor substante (inulina, manitol, creatinina), eliminate numai prin filtrare glomerulara, fara a fi nici reabsorbite, nici secretate de tubi. Valoarea cleareance-lui acestor substante exprima valoarea filtratului glomerular, fiind de cea. 130 ml/min, ceea ce revine la aproximativ 180 litri plasma filtrata/24 de ore. In practica se foloseste clearance-ul creatininei, determinarea sa fiind mai simpla. Scaderea sub 70 ml/min. indica o insuficienta renala usoara. Scaderea sub 30 ml/min. inseamna o insuficienta renala grava. In general, scade in glomerulonefrite acute si cronice, deci in leziunile glomerulare.

Fluxul plasmatic renal

Fluxul plasmatic renal este cantitatea de plasma sanguina, exprimata in mililitru pe minut, care iriga parenchimul renal. Se utilizeaza substante ca acidul paraaminohipuric sau diiodrastul, care sunt complet eliminate din plasma, in cursul unei singure treceri prin rinichi. Clearence-ul acestor substante este de 600 – 700 ml/min. Scade in soc, insuficienta cardiaca, glomerulonefrite cronice, scleroze renale. Reabsorbtia tubulara se cerceteaza cu ajutorul substantelor reabsorbite la nivelul tubilor. In mod obisnuit se foloseste glucoza, valorile normale fiind de 250 – 400 ml/min. Scade in tubulonefroze si creste in glomerulonefroze.

Proba de dilutie si concentratie

Explorarea mecanismelor de dilutie si concentratie se realizeaza in mod obisnuit cu ajutorul probei de dilutie si concentratie, imaginata de Volhard. Functia de concentrare (economisirea apei) si de dilutie (economisirea electrolitilor) se desfasoara la nivelul tubilor si a canalelor colectoare. Se exploreaza deci functia tubulara. Proba de dilutie se incepe dimineata pe nemancate.

La ora 7 bolnavul isi goleste vezica, apoi pana la ora 7,30 ingera 1,5 1 ceai. De la 8 la 12 din jumatate in jumatate de ora, bolnavul sta in repaus la pat si urineaza, in borcane diferite. La fiecare emisie se masoara cantitatea si densitatea urinii. Normal, in primele 2 ore se elimina jumatate din lichidul ingerat (750 ml), iar restul in urmatoarele 2 ore. Densitatea urinii trebuie sa scada la 1 001 – 1 003. Proba de concentratie se practica in continuare. La dejun si seara se prescrie bolnavului un regim uscat: carne, oua, branza, paine prajita, sunca. Urina se recolteaza la fiecare 4 ore (la orele 16 – 20 – 24 – 4 – 8), in borcane separate. In mod normal, densitatea depaseste 1 028, putand urca pana la 1035. Densitatea sub 1 025 indica semne de insuficienta renala moderata (hipostenurie). Cand densitatea nu depaseste 1 010 – 1 011 (izos-tenurie), insuficienta renale este grava.

Proba de concentratie este mult mai utila decat proba de dilutie, deoarece este mai putin influentata de factori extrarenali, iar functia de concentratie este mai precoce alterata in cursul leziunilor renale. In insuficienta renala compensata, capacitatea de concentrare este mult mai scazuta, in timp ce capacitatea de dilutitie ramane nonnala. In insuficienta renala grava decompensata, si dilutia si concentratia sunt pierdute. Proba de dilutie este contraindicata in caz de insuficienta cardiaca, hipertensiune severa etc. Proba de concentratie trebuie evitata in insuficientele renale avansate, cu hiperazotemie sau edeme.

Proba Gurevici este o varianta a probei Volhard, interpretarea fiind identica. Se incepe cu proba de concentratie si se continua cu cea de dilutie, administeandu-se insa numai 600 ml apa. Proba Zimnitki se recomanda bolnavilor ambulatori si consta in masurarea densitatii si a volumului urinii din 8 prize separate de urina, recoltate timp de 24 de ore, la fiecare 3 ore, bolnavul primind in ziua recoltarii o cantitate de apa si o alimentatie obisnuita. In conditii normale apar mari variatii de densitate, depasind unele esantioane 1 025 – 1 030. In afectiunile renale, valorile sunt foarte apropiate si nu depasesc 1 018 – 1 025.

Explorarea globala a functiilor renale

Explorarea globala a functiilor renale se face cercetand substantele azotate, functia de osmoreglare, echilibrul acido-bazic, functie de eliminare a colorantilor. Aceste probe devin de obicei patologice cand apare o insuficienta a mai multor functii renale sau chiar globala, prin progresarea leziunilor.

Retentia substantelor azotate in sange apare in majoritatea bolilor renale. Valorile normale de acid uric sunt de 0,03 – 0,05%o. Deci, hiperuricemia precoce este un semn de alarma. Dar acidul uric creste si in unele afectiuni extrarenale: guta, leucemie, pneumonie etc. Ureea are ca valori normale cifrele de 0,20 – 0,40 g%0. intre 0,40 si 0,50 g%o se considera ca este o azotemie de alarma, iar valorile peste 0,50 g (hiperazotemie) reprezinta un semn de insuficienta renala. Apare in glomerulonefrite acute si cronice, scleroza renala, pielonefrite. Hiperazotemia poate fi datorita si unor cauze extrarenale: regimuri bogate in proteine, regimuri lipsite de stare sau eliminari mari de sare (varsaturi, diaree, transpiratii), insuficienta cardiaca cu oligurie, hemoragii etc.

Cresterea creatininei peste valoarea normala de 1 mg%, caracterizeaza insuficienta renala, retentia fiind cu atat mai mare, cu cat gradul de afectare a functiei renale este mai important.

Mentinerea echilibrului osmotic

Mentinerea echilibrului osmotic, prin eliminarea excesului de apa si saruri din organism, este o functie de baza a organismului. Se stie ca presiunea osmotica depinde de cantitatea elementelor dizolvate, rolul cel mai important (70 – 80%) detinandu-l ionii de N , CI, HCO3. In mentinerea echilibrului osmotic, deci a echilibrului hidroelectrolitic, rinichiul detine un rol de mare insemnatate. Se stie ca apa totala din organism atinge 40 -50 1, adica 50 – 70% din greutatea corpului, 35 litri de apa gasiridu-se in sectorul celular si 14 litri in sectorul extracelular, ultimul este alcatuit din sectorul intravascular (3 litri)  si cel interstitial (11 litri).

Intre ingestia si excretia de apa trebuie sa existe un echilibru. Apa provine din bauturi (circa 1 litru/zi) si din alimente (tot circa 1 litru). Apa este eliminata pe caile urinara (1-2 litri/zi), cutanata si pulmonara (cam 800 ml) si prin scaune (100 ml). Retentia si eliminarea apei din organism sunt legate de electroliti. intre sectorul intra- si cel extracelular exista importante schimbari de apa, in functie de deplasarea electrolitilor. Si intre sectorul vascular si cel interstitial exista insemnate schimburi de apa. Aceste schimburi au loc la nivelul capilarelor. Presiunea osmotica (datorita proteinelor plasmatice) tinde sa mentina apa in capilare; presiunea hidrostatica tinde sa o faca sa iasa.

Tulburarile metabolismului apei se insotesc si de tulburari electrolitice. Electrolitii sunt elemente care se disociaza usor in ioni. Dupa incarcatura electrica se deosebesc cationi (cu sarcini pozitive) – sodiu, potasiu, calciu, magneziu – si anioni (cu sarcini negative) – clor, sulfati, fosfati, proteinati. Pentru clinica, cei mai importanti ioni sunt potasiul, sodiul si calciul.

Potasiul este absorbit pe cale digestiva (3-4 g/zi) si este inmagazinat aproape in totalitate in celule. Insuficienta renala acuta sau cronica, ca si insuficienta suprarenala acuta, poate sa duca la cresterea potasiului in sange (hiperpotasemie). Manifestarile constau in astenie, confuzie, apatie, paralizii, semne electrocardiografice. Hipopotasemia se intalneste in poliurii, varsaturi si diaree. Se evidentiaza prin manifestari electrocardiografice si dozarea potasiului in sange. Sodiul – principalul electrolit care mentine presiunea osmotica – se absoarbe pe cale digestiva sub forma de cloruri de sodiu (8-l5 g/zi). Sodiul nu patrunde in celule, gasindu-se indeosebi in sectorul extracelular. Cresterea sodiului in sange (hipernatremia) apare in insuficienta renala acuta sau cronica, in insuficienta cardiaca, hepatica etc., principala manifestare fiind edemul.

Deci, retentia de sodiu se insoteste si de retentie hidrica, cu alte cuvinte de hiperhidratare extracelulara. Scaderea sodiului in sange apare in insuficienta suprarenala, diaree, varsaturi sau transpiratii abundente. Se insoteste totdeauna si de pierdere de apa, manifestarile clinice fiind de deshidratare extracelulara.

Mentinerea echilibrului acido-bazic

Mentinerea echilibrului acido-bazic este o alta functie de baza a rinichiului. In clinica, explorarea se face cercetand pH-ul urinar si aciditatea urinii, amoniacul urinar, rezerva alcalina si pH-ul sanguin. In conditii normale, rezerva alcalina este de 50 – 60 voi. CO2%. In insuficienta renala, din cauza acidozei, rezerva alcalina poate scadea pana la 20 voi. CO2%.

Explorarea functiei de eliminare a colorantilor da informatii pretioase asupra functiei renale. Se injecteaza intravenos 1 mg fenolsulfonftaleina (PSP) si se recolteaza urina la 15 – 30 – 60 – 120 de minute. In conditii normale se elimina in 15 minute cel putin 25% din colorant, in 60 de minute 60%, iar in 120 de minute 70%. Valorile inferioare sunt patologice.

Explorarea izotopica

Explorarea izotopica a rinichilor este o proba mai recenta prin care se apreciaza valoarea functionala a fiecarui rinichi in parte. Se foloseste iod radioactiv. Punctia biopsie renala este o metoda de explorare anatomopatologica prin care se urmareste obtinerea unui fragment de tesut renal, pentru a preciza substratul anatomic al unei nefropatii. Este contraindicata in diateze hemoragice, rinichi unic, hidronefroza etc. Tot pentru explorarea functiilor renale se folosesc tehnici instrumentale. Metoda curent intrebuintata este cistoscopia, constand in examinarea vezicii cu ajutorul unui cistoscop. Cistoscopia este adesea completata prin cromocistoscopie, care consta in injectarea unui colorant si observarea eliminarii acestuia prin orificiile uretrale. Metodele instrumentale sunt indispensabile in bolile renale chirurgicale.

Explorarea Radiologica

Exploarea radiologica a aparatului urinar reprezinta un examen indispensabil in unele boli renale.

Se folosesc urmatoarele metode:

Radiografia simpla (pe gol) permite sa se studieze pozitia, forma, dimensiunile rinichiului, precum si prezenta Unor calculi radioopaci. Se efectueaza dupa pregatirea prealabila a bolnavului (clisma pentru eliminarea gazelor si a resturilor alimentare);

Urografia este o metoda care consta in efectuarea unor radiografii renale, prima pe gol, iar celelalte la 10 – 20 – 30 de minute, dupa introducerea intravenoasa a unei substante de contrast pe baza de iod (Odiston). Pregatirea bolnavului consta in golirea intestinului de continutul sau (clisma) si intr-o restrictie de apa si alimente solide in timpul celor 12 ore care preceda examenul. Obligatoriu se testeaza sensibilitatea la iod. Urografia este o metoda foarte pretioasa, dand informatii despre valoarea functionala a rinichilor si despre modificarile anatomice ale arborelui urinar. Cand substanta de contrast iodata se introduce prin sonda ureterala, metoda se numeste pielografie ascendenta. Pielografia da informatii asupra starii anatomice a cailor excretoare (ureter, bazinet, calice).

Articole Similare:

Ultima actualizare: miercuri, 30 ianuarie, 2013, 16:31

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *