Prima Pagina » Sanatate A-Z » Medicina Interna » Imunitatea si Sistemul Imunologic

Imunitatea si Sistemul Imunologic

Organismul este in permamenta solicitat de factori ai mediului extern care, intrand in contact cu aparatul sau de aparare, declanseaza reactii impotriva a ceea ce este non-propriu (non-self) pentru celulele acestui aparat, avand drept rezultat fie neutralizarea si eliminarea acestora, fie o reactie de hipersensibilitate imunologica, reactie imunitara.

Raspunsul imun

Raspunsul imun este considerat ca un mecanism de aparare, prin care organismul recunoaste ceea ce este strain de sine. Recunoasterea self-ului prin deosebirea de non-self (Burnet, 1949), este foarte precisa si proprie fiecarui organism. Recunoasterea self-ului sta la baza tolerantei imunologice innascute fata de componentele proprii, iar recunoasterea non-self-ului conditioneaza reactiile de aparare imunologica fata de substantele straine.

Printre mecanismele care genereaza imbolnaviri sau favorizeaza cronicizari, un rol important il detine dereglarea raspunsului imun. Patologia imunologica, in special cea autoimuna, intereseaza toate domeniile medicinei. In esenta, imunologia este stiinta care studiaza raspunsul organismului la actiunea unei substante straine, pe care acesta o recunoaste ca nu-i apartine. Fenomenele imunologice intervin in acceptarea sau respingerea grefelor, apararea antimicrobiana manifestata prin imunitate activa sau pasiva, procesele alergice sau de autoimunizare.

Daca, prin fenomen imunologic se intelege, simplificat, formarea de anticorpi prin patrunderea unei substante antigenice, contactul organismului cu agentul agresor (antigenul) poate avea trei consecinte biologice:

  1. realizarea unei protectii fata de acest agent, cu rezultate benefice cand reactia antigen-anticorp are loc in sange. Acest efect sta la baza vaccinarii.
  2. realizarea unei boli imunologice, cand reactia de contact altereaza celulele. Boala imunologica poate fi expresia unei hipersensibilitati de tip imediat (imunitate umorala) fata de antigen sau expresia unei hipersensibilitati de tip intarziat (imunitate celulara), ca in cazul tuberculozei. Dupa cum antigenele sunt straine sau proprii (alterate, modificate) se vorbeste despre boli imunologice sau despre boli autoimune. Imunitatea umorala se realizeaza prin intermediul plasmocitelor (care formeaza anticorpi), iar cea celulara prin intermediul limfocitelor. Intre cele doua sisteme nu exista granita, rolul principal detinandu-l limfocitele mici circulante.
  3. un raspuns imun nul, fenomen denumit toleranta imunologica. Toleranta poate fi naturala (celule proprii sau gemeni univitelini) sau indusa experimental (in viata fetala sau la nou-nascuti). Ultimul tip are importanta in practica grefelor la gemeni univitelini sau in terapia prin imunodepresoare. Deci, de obicei, raspunsul imun este benefic, de aparare, asigurand supravietuirea speciei. Raspunsul imun insuficient genereaza boala infectioasa. Raspunsul prin hipersensibilitate determina fenomene alergice, iar cand se produce dereglarea raspunsului imun, apar procese de autoimunizare (boli autoimune), de autointretinere.

Imunitatea

Prin imunitate se intelege lipsa de receptivitate sau rezistenta specifica a unui organism fata de infectia cu un anumit agent patogen (de la lat. immiinitas-atis = scutire de orice obligatie; scutire de impozite).

Imunitatea este un fenomen specific, pentru ca organismul reactioneaza la patrunderea unui anumit agent patogen sau a unei anumite substante straine (antigen), prin formarea unei substante (anticorp) cu actiune specifica de neutralizare a agentului patogen sau a substantei straine, prin unirea antigenului cu anticorpul. La baza imunitatii sta deci unirea antigenului cu anticorpul.

Exista si o rezistenta nespecifica fata de germeni realizata de:

  • factori mecanici: pielea si mucoasele (structura si secretii). De exemplu: omul respira zilnic peste 15 000 1 aer, care contin mai mult de 150 000 de bacterii;
  • factori chimici: secretiile glandelor sebacee si sudoripare, acidul clorhidric din sucul gastric, lizozimul (enzima hidrolizanta) din ser, lacrimi, saliva, secretii nazale etc., alexina sau complementul, properdina, opsoninele prezente in ser;
  • factori celulari: fagocitele polimorfonucleare (neutrofile si eozinofile) si fagocitele mononucleare (monocite, macrofage, histiocite).

Rolul decisiv in imunitate il detin insa factorii imimologici specifici.

Imunitatea poate fi innascuta (rezistenta este nespecifica) sau dobandita. Ultimul tip se poate realiza in mod pasiv, prin transfer de anticorpi (de pilda, prin laptele de mama imuna sau prin seroterapie), sau in mod activ prin formarea de anticorpi in organism. Acestia pot lua nastere fie in urma unui stimul unic si puternic (boala), fie in urma unor stimuli mici si repetati (vaccinuri).

In cazul patrunderii in organism a unor agenti patogeni (agresiune septica), intr-o prima etapa intra in actiune mecanismele de aparare preexistente nespecifice (chimice si celulare), prima bariera imunologica, blocand substantele straine la locul producerii sau patrunderii in organism. Cand aceasta bariera este depasita, intra in functiune mecanismele imunologice specifice (imunitatea umorala – mediata de plasmocite, care formeaza anticorpii – si imunitatea celulara – mediata de limfocite), capabile sa opreasca invazia septica, dar uneori pot ele insele sa produca noi boli (boli autoimune).

Sistemul imunologic

Sistemul imunologic este format din limfocite, plasmocite si macrofage. Limfocitele si plasmocitele sunt strans inrudite, limfocitul fiind elementul fundamental, iar plasmocitul ultima sa faza de specializare functionala. Limfocitele alcatuiesc suportul imunitatii celulare. Ele genereaza hipersensibilitate tardiva (ex.: tuberculoza), recunosc si intercepteaza non-self, sunt celule cu memorie imunologica, produc reactia grefei contra receptorului, asigura imunitatea tumorala si rezistenta la unii germeni si autoalergene.

Plasmocitele constituie suportul imunitatii umorale. Ele sintetizeaza anticorpii, care sunt imunoglobuline (g-globuline).

Limfocitele si plasmocitele sunt celule imune (imunocite). Se mai numesc si celule imunocompetente, datorita rolului pe care-l detin in imunitate. Sub influenta unor factori difersi, pot deveni celule imunoincompetente.

Al treilea element al sistemului imunologic este macrofagul. Acesta fagociteaza eritrocitele lezate imunologic, prelucreaza antigenul (rol in raspunsul imun) si distruge substantele straine patrunse in organism.

Etapele raspunsului imun

Etapele raspunsului imun sunt:

  • captarea antigenului de catre macrofage;
  • fragmentarea si transferul informatiei antigenice catre sistemul imunologic (limfocite si plasmocite).

Raspunsul imun poate fi primar (la prima patrundere a antigenului) si secundar (la patrunderi ulterioare). Raspunsul imun secundar este mai rapid si mai intens si se da-toreste celulelor cu memorie imunologica (limfocite).

Teste pentru imunitatea celulara:

  • reactia de hipersensibilitate intarziata (ex: reactia de tuberculina);
  • transformarea blastica a limfocitelor (PHA);
  • examenul citologic si histologic al tesutului limfatic.

Teste pentru imunitatea umorala:

  • electroforeza si imunoelectroforeza serului;
  • dozarea cantitativa a fractiunilor de imunoglobuline;
  • titrarea activitatii unor anticorpi;
  • cercetarea plasmocitelor medulare si ganglionare.

Sistemul imunologic detine “inventarul” antigenic al tuturor tesuturilor proprii, inca din perioada fetala sau primele luni de viata. Trei antigene (tireoglobulina, cristalinul si spermatozoizii) scapa, fiind sechestrate. Daca, accidental, vin in contact cu tesutul limfatic, acesta nu le recunoaste, incearca sa le expulzeze (oftalmie simpatica, tiroidita Hashimoto, aspermiile postvirotice) si apar boli autoimune. Si in leucemia limfatica cronica pot aparea anticorpi (anemia hemolitica autoimuna etc.), tesutul limfatic nemairecunoscand antigenele proprii. Dar cea mai clasica imunopatie difuza este boala lupica.

Trebuie deosebite bolile imiinologice (ex: anemia hemolitica prin transfer pasiv de anticorpi sau eritroblastoza fetala, reactiile posttransfuzionale) de bolile autoimune sau prin autointretinere (boala lupica, poliartrita reumatoida, rectocolita hemoragica etc.).

Antigenele

Antigenele sunt substante care, patrunse in organism sunt capabile sa determine dupa un oarecare timp de latenta aparitia anticorpilor, cu care reactioneaza specific. Aceasta se datoreste faptului ca sunt substante straine de organism (non-self). In limbajul curent se foloseste termenul de alergen pentru antigenele care produc de regula reactii generale sau locale zgomotoase si nefavorabile organismului. Ca sa devina imunogene -adica sa determine producerea de anticorpi – antigenele trebuie sa fie formate dintr-o molecula relativ mare si sa prezinte cel putin doi determinanti antigenici. Acestia sunt grupari chimice care asigura specificitatea antigenului si poarta denumirea de haptene. Un asemenea antigen este complet.

Antigenele incomplete sunt lipsite de suportul macro-molecular, fiind formate numai din determinantii antigenici, deci din haptene. Nu sunt imunogene, neproducand raspuns imun. Se pot insa uni cu anticorpii, pe care-i pot eventual neutraliza. Nu produc anticorpi, decat daca li se adauga un suport macromolecular, de obicei proteic.

Haptene pot fi: penicilina, sulfamidele, acidul acetilsalicilic, bazele purinice etc.

Antigenele sunt de obicei de natura proteica, lipoproteica si mai rar polizaharidica. O serie intreaga de produse naturale microbiene, rickettsiene si virotice, precum si umori, tesuturi sau celule de diferite specii animale si chiar unele substante vegetale pot constitui antigene pentru om.

Majoritatea acestora, de pilda antigenele bacteriene, sunt constituite de fapt dintr-un amestec de zeci si sute de substante diferite unele antigenice, altele nu. Si toxinele microbiene au proprietati antigenice. Se spunea in trecut ca o substanta care se afla in mod normal in organism nu poate fi antigenica pentru acelasi organism, facand exceptie globulele rosii, care, luate de la om, pot fi antigenice pentru alt om, dar numai daca acesta face parte din alta grupa sanguina.

Si alte structuri proprii organismului in anumite conditii pot deveni antigenice, deci autoantigenice (substante sechestrate, ca tireoglobulina sau cristalinul, celule degradate sau modificate etc.). Pentru a produce anticorpi, antigenele trebuie sa intre in contact cu sistemul imun pe cale orala, respiratorie, digestiva, cutanata, parenterala.

Anticorpii

Anticorpii reprezinta raspunsul specific al organismului la patrunderea antigenului. Anticorpii purtau inainte diferite denumiri, dupa fenomenele produse in prezenta antige-nelor respective. Aceste fenomene (neutralizare, aglutinare, precipitare etc.), sunt de fapt rezultatul unirii specifice antigen-anticorp.

Anticoipii sunt completi cand se pot uni cu antigenele prin doi poli (bivalenti) si incompleti (blocanti), cand se unesc cu antigenele printr-un singur punct. Anticorpii sunt globuline secretate de imunocite (plasmocite, limfoplasmocite), fapt pentru care se numesc imunoglobuline (Ig).

Se deosebesc 5 clase principale de Ig (G, M, A, D si E), fiecare avand subclase. Ig au proprietati de anticoipi, numai daca poseda “zone reactive” (locul in care se fixeaza determinantele antigenice ale antigenelor).

Sinteza Ig s-ar face dupa teoria selectiei colonale (Burnet, 1957). Potrivit acestei teorii, in organism exista populatii diferite (clone) de celule, care formeaza anticorpi. La nastere organismul are clone capabile sa sintetizeze anticoipi pentru fiecare antigen, dupa un anumit cod genetic fixat.

Reactia antigen-anticorp

Reactia antigen-anticorp sta la baza fenomenelor imunologice, este specifica si se poate realiza in orice proportii. In aceasta reactie intervine si sistemul complementului (9 compusi proteici), activat de complexele antigen-anticorp. Complementul activat produce corpi activi, care atrag polimorfonuclearele, elibereaza substante vasoactive, activeaza coagularea si maresc permeabilitatea vasculara.

Efectele biologice ale complexului antigen-anticorp pot fi multiple: favorabile, indiferente sau chiar nocive. Printre rezultatele favorabile trebuie citate, in primul rand, actiunea antimicrobiana si cea antitoxica, care asigura rezistenta si imunitatea specifica.

Dar reactia antigen-anticorp poate produce cele mai variate si mai grave tulburari generale, acestea constituind fenomene de alergie, de hipersensibilitate. Deci, in unele situatii, anticorpii pot conduce la o rezistenta marita, iar in altele, la o sensibilitate sporita, mergand chiar pana la hipersensibilitate.

Pierzandu-si uneori capacitatea de a deosebi structurile proprii de cele non-self, sistemul imunologic poate declansa o reactie imunologica normala cantitativ si calitativ, indreptata insa impotriva propriilor structuri (boli prin autoagresiune, boli autoimune).

Articole Similare:

Ultima actualizare: vineri, 28 decembrie, 2012, 12:06

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *