Prima Pagina » Sanatate A-Z » Boli Infectioase » Paramixovirusurile

Paramixovirusurile

Sunt virusi care fac parte din familia Paramyxoviridae.

Clasificare:

Familia Paramyxoviridae include 3 genuri:

Genul Paramyxovirus:

  • virusurile paragripale tip 1, 2, 3;
  • virusul urlian.

Genul Morbillivirus:

  • virusul rujeolic.

Genul Pneumovirus:

  • virusul sincitial respirator.

Morfologie si structura:

Virionii sunt anvelopati, avand forme variate (filamentosi sau sferici), cu dimensiuni intre 150-300 nm. Structura este asemanatoare, una dintre deosebirile esentiale intre cele 3 genuri fiind legata de prezenta sau absenta neuraminidazei.

Anvelopa este de natura lipoproteica, prezentand spiculi glicoproteici, implicati in atasarea virionului la celula tinta. Natura si functiile acestor glicoproteine difera in functie de gen:

  • proteina HN (hemaglutinanta, neuraminidazica) la genul Paramyxovirus;
  • proteina HA (hemaglutinanta) la genul Morbillivirus;
  • proteina G la genul Pneumovirus;
  • factori de fuziune (F0) (actiune de fuziune si hemolitica) la toate cele 3 genuri;
  • proteina M, cu rol in asamblarea virionului.

Capsida are simetrie helicoidala si contine proteina nucleocapsidala:

  • NP (la genul Paramyxovirus);
  • NC (la genul Morbillivirus);
  • N (la genul Pneumovirus).

Genomul este ARN monocatenar, cu polaritate negativa.

Replicare:

Se realizeaza conform etapelor caracteristice replicarii moleculelor ARN monocatenar cu polaritate negativa. Patrunderea virionului in celula se realizeaza prin fuziunea anvelopei cu membrana citoplasmatica externa a celulei tinta, genomul fiind apoi eliberat in citoplasma.

Proteinele virale sunt sintetizate din molecule de ARNm care par a fi monocistronice (adica, fiecare proteina este codificata de o anumita specie de ARNm). Eliberarea virionilor din celula se realizeaza prin inmugurire la nivelul membranei citoplasmatice.

Genul Paramyxovirus

Virusurile paragripale 1, 2, 3, 4:

Determina infectii ale tractului respirator, cu evolutie endemo-epidemica.

Patogeneza:

Virusul patrunde in organism pe cale respiratorie si se replica la nivelul tractului respirator superior. In cazul adultului imunocompetent, infectiile pot evolua asimptomatic sau cu manifestari respiratorii minore. La sugari si copii mici se pot produce bronsite si pneumonii prin extinderea infectiei la nivelul arborelui respirator inferior. Imunitatea dupa infectie este de scurta durata (maximum 12 luni), ceea ce explica frecventa crescuta a reinfectiilor.

Diagnostic de laborator:

Examen direct: consta in identificarea antigenelor virale in produsele patologice (secretie nazo-faringiana, sputa) prin:

  • Imunofluorescenta;
  • ELISA;
  • RIA.

Cultivare: Se realizeaza in culturi celulare primare in care se observa efectul citopatic datorat proteinei F care mediaza fuziunea celulelor infectate care formeaza sincitii cu aspect caracteristic. Identificarea tipului de paramyxovirus se realizeaza prin imunofluorescenta cu anticorpi monoclonali.

Serologie: Diagnosticul se realizeaza prin testarea in dinamica a anticorpilor specifici prin:

  • hemaglutinoinhibare;
  • fixarea complementului;
  • ELISA;
  • RIA.

Virusul urlian:

 Patogeneza: Virusul patrunde in organism pe cale respiratorie. Infectia se raspandeste prin saliva si secretia tractului respirator. Perioada de incubatie este de 2-3 saptamani.

Dupa multiplicarea activa la nivelul portii de intrare si la nivelul ganglionilor regionali, urmeaza faza de viremie, cu visceralizari ulterioare la nivelul organelor tinta: glandele salivare, testicolele, pancreasul, ovarele. Infectiozitatea maxima a persoanelor infectate este in perioada aparitiei primelor simptome, cand virusul este eliminat atat prin saliva si secretiile tractului respirator cat si prin urina si fecale.

Dintre organele tinta, cel mai frecvent afectate sunt glanda parotida (parotidita urliana) si testicolul (orhita urliana). Replicarea virala determina modificari degenerative, edem interstitial si infiltrate limfoplasmocitare care determina inflamatia si cresterea in volum a parotidei, respectiv testicolului. In aproximativ 50% din cazuri infectia intereseaza sistemul nervos central (meningita urliana) ca urmare a infectarii mononuclearelor. Infectia testicolului sau ovarului poate duce la sterilitate.

Diagnostic de laborator

Cultivare: Se realizeaza in culturi celulare primare umane sau simiene. Pentru identificare se utilizeaza:

  • hemaglutino-inhibarea;
  • imunofluorescenta cu anticorpi monoclonali;
  • inocularea in membrana corio-alantoida a oualor embrionate determina hemaglutinarea lichidelor amniotice.

Serologia: Diagnosticul se bazeaza pe decelarea anticorpilor IgM specifici:

  • fixarea complementului;
  • ELISA;
  • RIA.

Genul Morbillivirus

Virusul rujeolic

 Patogeneza: Calea de patrundere a virusului in organism este cea respiratorie. Dupa replicare activa la nivelul epiteliului cailor respiratorii superioare (tropism epitelial), virusul este transportat de macrofage si ajunge in ganglionii regionali. Prin limfocitele infectate (tropism limfocitar) ajunge in sange, producandu-se o viremie primara, cu infectarea consecutiva a unor viscere (plaman, splina).

Caracteristic in aceasta etapa de viremie primara este aparitia de celule gigante reticulo-endoteliale multinucleate (pana la 100 de nuclei) in tesuturile limfatice din amigdale, ganglioni, splina, apendice.

Urmeaza o viremie secundara cu diseminarea infectiei in toate tesuturile limfoide si epiteliale. In aceasta etapa, aspectul histologic caracteristic sunt celulele gigante epiteliale ce se observa la nivelul epiteliilor tegumentare, mucoase, conjunctivale, respiratorii, digestive. Hemograma arata o leucopenie importanta, datorata distructiei leucocitelor infectate.

Clinic: In perioada prodromala: febra, catar oculo-nazal, tuse. In perioada de stare: eruptie maculo-papuloasa initial faciala, cu extindere ulterioara pe trunchi si membre.

Eruptia nu este cauzata prin efect citopatic viral direct ci prin reactia limfocitelor T citotoxice impotriva celulelor epiteliale tegumentare infectate. In plus, se formeaza complexe antigen-anticorp la nivelul endoteliului capilarelor. Astfel, eruptia este de fapt dovada unui raspuns imun adecvat, in timp ce formele aneruptive denota o deficienta a sistemului imun si au un prognostic rezervat.

Complicatii: 

Imediate:

  • Encefalomielita acuta (probabil autoimuna);
  • Encefalita acuta infectioasa;
  • Pneumonia cu celule gigante.

Tardive: Panencefalita sclerozanta subacuta – la 2-10 ani de la infectia acuta.

Diagnostic de laborator:

Examen direct: evidentierea celulelor gigante multinucleate in amprentele de mucoasa nazala, imunofluorescenta – evidentierea antigenelor virale.

Cultivare: se realizeaza pe culturi celulare primare umane sau simiene. Diagnosticul se bazeaza pe observarea efectului citopatic direct (celule gigante multinucleate) sau pe teste de hemaglutinare.

Serologie: diagnosticul presupune testarea in dinamica a anticorpilor specifici (diagnostic pozitiv = cresterea de 4x a titrului) prin:

  • hemaglutino-inhibare;
  • fixarea complementului;
  • ELISA;
  • RIA.

Profilaxie:

Se realizeaza cu vaccin viu atenuat care se administreaza incepand de la varsta de 9 luni, administrarea sa fiind indicata la toti subiectii susceptibili (care nu au trecut prin infectie), indiferent de varsta. Pentru consolidarea imunitatii sunt recomandate doze suplimentare (rapeluri).

Genul Pneumovirus

Virusul sincitial respirator

Determina infectii respiratorii epidemice la sugari si copii mici.

Patogeneza: Virusul patrunde in organism pe cale respiratorie. Replicarea virala la nivelul epiteliului cailor respiratorii superioare determina necroze. Infectia disemineaza prin contiguitate, afectand celulele epiteliale ale cailor aeriene inferioare,  cu producerea de bronsiolite necrozante. Ca urmare se produce blocarea partiala a bronsiolelor cu colapsul consecutiv al zonelor de parenchim pulmonar respective. Infiltratul inflamator peribronsic se poate extinde ducand la penumonii interstitiale.

Exista si posibilitatea infectiei inaparente. De asemenea, la pacienti imunocompromisi exista posibilitatea infectiei persistente. Imunitatea post-infectioasa nu este durabila, astfel incat reinfectiile nu sunt rare. Acestea s-ar putea explica si prin variatiile antigenice intre diferite tulpini.

Diagnostic de laborator:

Examen direct: Imunofluorescenta cu anticorpi monoclonali (efectuata din secretii faringiene sau nazale).

Cultivare: se folosesc culturi celulare primare in care se observa efectul citopatic de tip sincitial (celule fuzionate sub forma de sincitii, cu incluziuni citoplasmatice eozinofile). Identificarea se realizeaza prin imunofluorescenta sau ELISA.

Serologie: decelarea, in dinamica, a anticorpilor specifici (diagnostic pozitiv = cresterea de 4x a titrului):

  • fixarea complementului;
  • ELISA;
  • RIA.

Articole Similare:

Ultima actualizare: joi, 8 noiembrie, 2012, 14:35

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *