Prima Pagina » Sanatate A-Z » Psihiatrie » Paranoia

Paranoia

Paranoia

Este o psihoza caracterizata printr-un delir cronic, sistematizat, in care nu se intalnesc halucinatii. Temele delirante dezvoltate in general de paranoici sunt de persecutie, gelozie, inventie, de marire si de descoperire. Paranoicii sunt foarte activi, cverulenti, revendicativi, procesomani, dand nastere frecvent la conflicte cu aspect medico-legal.

Cauza bolii nu este cunoscuta, dar se crede ca exista trei grupe de factori implicati:

  • Trasaturile de personalitate anterioare aparitiei bolii;
  • Factorii structurali (cerebrali sau extracerebrali), care sunt determinati genetici si influentati de factorii de mediu social si familial;
  • Factorii psihogeni, situationali si biografici, care in final determina tema delirului, fiind considerati cei mai importanti.

Cateodata, în vorbirea cotidiana, termenul paranoia este folosit gresit pentru a descrie o fobie. De exemplu, o persoana nu vrea sa zboare de frica prabusirii avionului. Acest lucru, nu indica automat paranoia, ci mai degraba o fobie. Faptul ca nu este învinovatit cineva în acest caz, indica mai degraba prezenta unei fobii. Un exemplu de paranoia, ar fi frica ca în timpul unui meci de fotbal, antrenorul ar vorbi despre persoana afectata. Un aspect important al gandirii paranoice îl reprezinta centralitatea: faptul ca paranoicul se vede ca o personalitate centrala într-un scenariu care poate fi periculos sau grandios si interpreteaza evenimente care nu au nicio legatura cu ei în realitate ca fiind directionate spre ei sau despre ei.

Termenul paranoia a fost folosit pentru a descrie o boala mentala în care o gandire deliranta este singura sau cea mai importanta caracteristica. În tentativa sa originala de a clasifica bolile mentale, Kraepelin a folosit termenul paranoia pura pentru a descrie o conditie unde era prezent delirul, dar fara o deteriorare aparenta a capacitatii intelectuale si fara alte caracteristici ale dementia praecox, boala redenumita mai apoi schizofrenie. Notabil, în definitia sa, gandul nu trebuia sa fie persecutor pentru a fi clasificat ca paranoic, deci orice gand delirant putea fi clasificat ca fiind paranoic. De exemplu, o persoana care are gandul delirant ca este o figura religioasa importanta ar fi clasificata de Kraepelin ca suferind de “paranoia pura”. Chiar si în prezent, un delir nu trebuie sa aiba ca si caracteristici suspiciunea sau frica pentru a fi clasificat ca fiind paranoic. O persoana, ar putea fi diagnosticata cu schizofrenie paranoica fara un delir de persecutie, prin simplul fapt ca delirul se refera la ei însasi, cum ar fi gandul ca ar fi un agent SRI sau un membru cunoscut al familiei regale.

Paranoia este o psihoza care se manifesta predominant pe taram cognitiv. Paranoicul, victima unei mreje de inchipuiri, nu este lipsit de logica. El conexeaza fapte intamplatoare, fara legatura intre ele si creeaza din ele un sistem de argumentatie logice care il conduc spre convingerile sale morbide. Asa se face ca el va vedea mereu altceva in spatele aparentei, va interpreta in maniera sa vorbele celorlalti, va cauta – si va gasi! – in toate imprejurarile tradarea, subminarea autoritatii sale, prejudicierea intentionata, lipsa de consideratie din partea celorlalti.

Delirurile specifice paranoiei sunt grupate de specialisti in doua categorii: megolamania (mania grandorii) si mania persecutiei. Acestea pot coexista. O alta impartire distinge intre: deliruri depresive (care se desfasoara predominant in forul interior al celui afectat) si deliruri expansive (care produc mult zgomot in jur). Paranoia nu presupune deficit intelectual.

Paranoicul de tip stenic, revendicativ, luptator, desi da impresia ca este energic si activ, nu poate fi prea eficient in conditiile unei gresite orientari in actiuni si ale risipei de energie in directia autoapararii inutile. Datorita atitudinii sale constant defensive, se va opune schimbarilor, noutatii, deci, progresului. Exista, insa, si tipul de paranoic interiorizat, marcat de subaprecierea pe care o resimte din partea celorlalti. Acesta va ramane in anonimat si se va multumi doar sa viseze, sa proiecteze maretele iesiri la rampa, revendicarile si revansele pentru prejudiciul moral suferit.

Diagnosticul de paranoia se face prin prezenta urmatoarelor elemente:

  • idei delirante cu durata de minimum o luna pe o tema in relatie cu realitatea;
  • tendinta la sistematizare a ideilor (centrarea ideilor pe o tema);
  • adunarea de date de la cei din grupul bolnavului;
  • analiza modului de justificare a datelor.

Paranoicii sunt persoane foarte active, certarete, revendicative, nu rareori procesomane, deseori generand probleme cu implicatii medico-legale – acte antisociale premeditate, motivate de ideea deliranta. Rareori paranoicii devin agresivi, uneori criminali, deoarece dezvoltarea lor mintala este normala, si au tendinta de a fi recunoscuti si valorizati social, precum si a rolului justitiar pe care cred ca il au.

Daca paranoicul are coordonarea unei echipe (este manager, sef de echipa, lider politic, etc), se manifesta ca un luptator, dand impresia de hiperactivitate si energie, dar fara eficienta corespunzatoare energiei consumate, datorita orientarii deseori gresite din start a actiunilor, risipei de energie pentru autoaparare inutila si opozitiei la schimbare.

In cazul in care paranoicul este pe o pozitie de subordonare (este executant), manifestarea bolii sale este de obicei interiorizata, mai ales datorita subaprecierii (false de obicei) perceputa din partea celorlalti, el doar ruland mental proiectele pe care ar fi putut sa la finalizeze, si revansele pe care le-ar fi putut lua pentru prejudiciul moral imaginar suferit.

Evolutia bolii depinde de mai multi factori:

  • Intensitatea delirului (intensitatea mare este de prognostic grav);
  • Modul de sistematizare a delirului (sistematizarea riguroasa are un prognostic mai sever);
  • Tema deliranta;
  • Tipul de reactie a bolnavului.

Boala se instaleaza treptat (omul este inital normal), dezvoltarea bolii este progresiva , apoi are loc o transformare a personalitatii si se schiteaza o tema deliranta de baza. In final, in majoritatea cazurilor odata cu inaintarea in varsta, daca nu se asociaza si alte probleme psihice specifice, apare o scadere a delirului datorita scaderii activitatii psihice.

Tratamentul in aceste deliruri este foarte indelungat, constand printr-o cura sustinuta – timp, de luni si chiar de ani de zile – de medicamente neuroleptice, urmata de ergoterapie si, unde se poate, de psihoterapie.

Articole Similare:

Ultima actualizare: luni, 25 februarie, 2013, 15:19 Afisari: 62

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *