Prima Pagina » Sanatate A-Z » Medicina Interna » Pielonefrita Cronica

Pielonefrita Cronica

Definitie

Boala cu evolutie cronica, caracterizata prin inflamatia tesutului interstitial renal, cu semne clinice de suferinta precoce a tubilor renali, cu afectarea tardiva a glomerulilor si cu evolutie progresiva spre insuficienta renala. Se recunosc tot doua forme clinice: hematogena (rara) si ascendenta (frecventa). Este una dintre cele mai intalnite afectiuni renale si apare in special dupa 40 de ani, mai ales la femei.

Fiziopatologie

Poliuria cu densitate scazuta – semn caracteristic in etapele mai tarzii ale bolii – se explica prin prezenta sindromului de tub distal, cu scaderea masiva si precoce a capacitatii de concentrare (uneori sub valori izostenurice), acidoza hipercloremica si pierderile de electroliti. Poliuria se datoreste reducerii tubilor. Mecanismele compensatoare – rezerva functionala si hipertrofia nefronilor restanti – sunt conditionate de limitarea procesului distructiv renal la 50% din nefronii functionali. Cand se depaseste aceasta bariera, creste eliminarea sodiului in lumenul tubilor, cu legarea unei cantitati duble de apa – poliurie (la inceput la necesitate, mai tarziu fortata).

In ceea ce priveste evolutia cronica cu perioade de acutizare, aceasta se datoreste persistentei factorilor favorizanti, care intretin infectia. Uneori, piuria (infectia urinara) este latenta, situatie dificila, cu atat mai mult, cu cat si un calcul coraliform sau o tuberculoza renala pot evolua asimptomatic. Unii autori sustin dealtfel ca pielonefrita este precedata de bacteriurie asimptomatica.

Tablorul clinic se contureaza dupa luni sau ani de la episodul acut de pielonefrita. Intervalul de latenta este intretaiat de recidive, fiecare puseu acut adaugand noi leziuni renale. Alteori, evolutia este latenta, diagnosticul fiind stabilit in faza de insuficienta renala (40% dintre bolnavi nu prezinta semne clinice); de aici, valoarea explorarilor biologice.

Alaturi de semnele afectiunii cauzale (litiaza, adenom, malformatie) apar maniestarile de infectie urinara. O anamneza minutioasa descopera la aproape 60% din bolnavi tulburari de mictiune si dureri lombare.

Cand apar si semne generale, acestea sunt de infectie cronica: stari subfebrile sau febrile intermitente, cefalee, oboseala, scaderea apetitului si a greutatii. Exista dificultati in stabilirea diagnosticului de pielonefrita, cei mai multi bolnavi fiind descoperiti in stadiul avansat de insuficienta renala cronica. Exista totusi unele simptome si semne. Astfel, uneori se evidentiaza hipertensiune arteriala (25%), rareori cu evolutie maligna, iar poliuria este precoce.

Nu exista edeme, iar proteinemia si hematuria sunt discrete. Leucocituria minutata (valori peste 2 000, dupa alti autori 5 000) si bacteriuria (peste 100 000 de germeni/ml) certifica infectia urinara. Celulele Sternheimer-Malbin (leucocite alterate, animate de miscari browniene) si cilin-druria completeaza diagnosticul. Scaderea capacitatii de concentratie este un semn capital pentru evolutia spre insuficienta renala. Se descopera unerori in plina sanatate, inainte de stabilirea la valori izostenurice (1 010 – 1 011); se mentine mult timp la valori subizostenurice si scade mai precoce decat filtratul glomerular (pentru fiecare grad de reducere a filtratului, concentrarea este mult mai redusa decat in glomerulonefritele cronice).

Scaderea eliminarii urinare a PSP (rosu fenol), scaderea clearance-ului creatininei, retentia azotata (uree, creatinina si acid uric), pierderile de electroliti (Na+, Ca + si K+), cu scaderea acestora in sange, si acidoza hipercloremica sunt alte manifestari utile diagnosticului. Radiografia simpla, urografia (in special prin perfuzie), nefroscintigrama si punctia renala pot aduce elemente suplimentare.

Evolutie

Evolutia este indelungata, iar prognosticul de obicei sumbru; complicatiile depind de gradul hipertensiunii arteriale si al insuficientie renale.

Diagnostic

Diagnosticul precoce se bazeaza pe semnele clinice de cistita, leucociturie si bacteriurie. Diagnosticul in stadiul de insuficienta renala este sugerat de poliuria cu densitate scazuta, pierderea de electroliti si acidoza hipercloremica.

Tratament

Tratamentul presupune tratarea corecta a pielonefritei acute, asanarea focarelor de infectie si interventie chirurgicala pentru indepartarea obstacolelor care provoaca staza urinara. Regimul va fi complet, iar lichidele administrate in cantitate mai mare decat in conditii normale. Se recomanda un regim acidifiant (carne, oua, fainoase, branza), alternand cu unul alcalinizat (lapte, fructe, zarzavaturi, legume). Acidifierea urinii cu clorura de amoniu sau Metionina, utila cand urinile sunt alcaline este contraindicata la bolnavii cu acidoza. Tratamentul simptomatic consta in analgezice (Amidopirina, Antipirina) si antispastice (Papaverina).

Pentru scaderea valorilor tensionale se administreaza Hiposerpil, Hipopresol, Hipazin sau Aldomet (Dopegyt). Tratamentul etiologic antiinfectios cu antibiotice sau chimioterapice este esential.

Antibioticele se vor administra dupa identificarea germenului (trei uroculturi consecutive, repetate pe parcursul tratamentului) si stabilirea sensibilitatii prin antibiograma. Se prescriu antibiotice care se elimina in forma activa prin urina, excluzandu-se deci Cloramfenicolul, Novobiocina etc. Se va avea in vedere si pH-ul: la un pH acid sunt active penicilinele naturale si semisintetice, Acidul nalidixic (Negram) si Nitrofurantoina; pH-ul alcalm mareste eficacitatea Kanamicinei sulfat si Gentamycinei; Eritromicina este activa la un pH peste 8.

In infectia urinara acuta domina colibacilul, proteul, enterococul, rar stafilococul; in cea cronica – proteul, Klebsiellele, piocianicul. Ca masuri generale se recomanda consunujl abundent si frecvent de lichide, golirea completa a vezicii la fiecare mictiune, igiena perineala stricta pentru femei, tratarea valvovaginitelor, a constipatiei si a factorilor favorizanti (diabet etc.).

In formele grave se administreaza antibiotice majore: Ampicilina, Cefalexina, Gentamycin, Colimycin, Kanamicina sulfat. In formele mai putin grave: sulfamide (Neoxazol, Sulfizoxazol, Sulfametin, Nitrofurantoin, Acid mandelic, Cicloserina, Urovalidon, Septrin, Negram). Se recomanda asocierile sinergice: Ampicilina + Kanamicina sulfat, Ampicilina + Gentamycin, sulfamide asociate intre ele sau Septrin (Trimetoprim + Sulfametaxazol). Nu se prescriu penicilinele si sulfamidele la alergici; Streptomicina, Kanamicina sulfat, Gentamycinul, sulfamidele, Septrinul, Nitrofurantoinul – la gravide, in insuficienta renala antibioticele se pot acumula, sumandu-se toxicitatea.

 Este necesara evaluarea insuficientei renale prin clearance-ul la creatinina. Se prefera antibiotice netoxice (Oxacilina, Gefalotina, Rimfampicina). Exista o sensibilitate electiva a germenilor: enterococul este sensibil la Ampicilina si la asocierea Penicilinei + Streptomicina; proteul – la Ampicilina, Septrin; Klebsiella – la Gentamycin sau Colimycine; piocianicul -la Gentamycin, Golymicine, Carbenicilina. In pielonefrita acuta se incepe tratamentul cu Kanamicina sulfat (6 zile, 1 g/z), urmata de Ampicilina (14 zile, 1,5-2 g/zi) si, in continuare, acid mandelic, Nitrofurantoin, Sulfametin, Neoxazol, dupa caz.

Pentru a nu pierde momentul interventiei, in puseul acut sever se efectueaza toate examenele, se hidrateaza abundent bolnavul, se impune repausul la pat si se administreaza Sulfametin sau Septrin.

Daca infectia persista dupa 48 de ore, se administreaza antibioticul indicat de antibiograma, acidifiindu-se urina. Tratamentul de durata poate fi continuat (1-3 luni: Nitrofurantoin 50 – 100 mg/zi; Negram 0,5 – 1 g/zi; sulfamide 0,5 – 1 g/zi) sau discontinuu (10 – 20 de zile pe luna: se alterneaza 1-2 produse si se acidifiaza urina cu Metenamin sau acid mandelic). Cu toata valoarea lor, de multe ori antibioticele nu pot inlocui unele chimioterapice: Negram, Nitrofurantoin, sulfamide, Septrin.

Articole Similare:

Ultima actualizare: joi, 31 ianuarie, 2013, 13:52

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *