Prima Pagina » Sanatate A-Z » Boli Infectioase » Raspunsul Imun in Infectiile Virale

Raspunsul Imun in Infectiile Virale

Raspunsul Imun in Infectiile ViraleRaspunsul imun face parte dintre mecanismele de aparare a organismului fata de agentii infectanti. Raspunsul imun apare ca urmare a stimularii celulelor imunocompetente la contactul cu agenti straini de organism si care sunt recunoscuti ca atare (“non-self”). Agentii “non-self” sunt antigene si prezenta lor in organism declanseaza in mod normal un raspuns specific din partea celulelor imunocompetente.

Celulele imunocompetente sunt:

  • limfocitele T (T-helper, T-suppressor, T-citotoxice) – implicate in raspunsul imun de tip celular;
  • limfocitele B (responsabile de sinteza anticorpilor) – implicate in raspunsul imun de tip umoral.

Aceste celule, pe langa abilitatea de a face distinctia intre componentele proprii organismului (structuri “self”) si antigene (“non-self”), poseda asa-numita memorie imunologica. Conform acesteia, la un al doilea contact cu un antigen intalnit anterior, se declanseaza un raspuns imun eficient. Acest mecanism sta, de altfel, la baza imunizarilor specifice prin vaccinare.

Limfocitele B – Imunitatea specifica umorala:

Limfocitele B prezinta la suprafata lor molecule de anticorpi care reactioneaza la contactul cu antigenele specifice. Acest contact este favorizat de prezenta unor celule dendritice cantonate in ganglionii limfatici si in splina (APC – “antigen-presenting cells”) care alaturi de  macrofge si monocite realizeaza o prelucrare a antigenului respectiv aducandu-l la o forma mai recognoscibila pentru anticorpii prezenti pe limfocitele B. De fapt, aceste procese au un grad inalt de specificitate, bazandu-se pe complementaritatea dintre anticorp si receptorul specific pentru acesta.

In urma “intalnirii” limfocitele B prolifereaza generand o clona de celule cu aceeasi specificitate antigenica. La acest proces participa si limfokinele secretate de  limfocitele T-helper. Acestea sunt stimulate tot de antigenul “prelucrat”, pe baza existentei antigenelor de histocompatibilitate clasa II situate pe suprafata APC.

Multe dintre celulele unei astfel de clone se diferentiaza in celule efectoare (plasmocite) care secreta cantitati crescute de anticorpi ce se vor combina in mod specific cu antigenul respectiv. Cantitatea de anticorpi secretata este controlata de limfocitele T.

Tipurile de anticorpi (imunoglobuline) secretati de limfocitele B sunt : imunoglobuline clasa A (IgA), clasa M (IgM), clasa G (IgG), clasa D (IgD) si clasa E (IgE). Fiecare clasa de Ig este secretata de o clona celulara diferita de plasmocite. In cazul infectiilor virale se pare ca doar IgA, IgM si IgG ar prezenta importanta.

Structura si functiile imunoglobulinelor:

O molecula de Ig poate fi compusa din una sau mai multe unitati constituite din 4 lanturi polipeptidice : 2 lanturi “grele” (“heavy” – H) si 2 lanturi “usoare” (“light” – L) care sunt dispuse sub forma literei “Y”.

In portiunile terminale ale celor doua “brate” ale acestei molecule se remarca o mare variabilitate a secventelor aminoacidice. Aceste asa-numite “regiuni hipervariabile” confera specificitatea antigenica a moleculei de Ig. O imunoglobulina specifica poate actiona in mai multe moduri la contactul cu un virus. Principalele modalitati sunt :

Neutralizarea – se produce prin combinarea moleculei de anticorp cu virionul, combinare care are ca rezultat fie blocarea procesului de atasare indispensabil patrunderii virusului in celula, fie interferarea procesului de transcriptie a ARNm.

Citotoxicitatea celulara anticorpo-dependenta – se produce cu participarea complementului, prin combinarea intre anticorp si antigenul viral exprimat la suprafata unei celule infectate. Rezultatul este liza celulei infectate.

Opsonizarea – anticorpii se pot comporta ca opsonine prin combinarea cu virionii care determina cresterea capacitatii macrofagelor de a-i fagocita si distruge.

Activarea macrofagelor – macrofagele acoperite cu anticorpi specifici sunt activate (potentate) sa distruga celulele infectate care exprima antigene virale cu aceeasi specificitate.

Limfocitele T – imunitatea specifica mediata celular:

Maturarea limfocitelor T se produce la nivelul timusului unde ele dobandesc receptorii cu specificitate de antigen. Unele subpopulatii limfocitare T secreta substante solubile (limfokine sau interleukine).

Principalele clase de limfocite T sunt:

Celule reglatoare – Acestea fie stimuleaza, fie inhiba activitatea altor tipuri de limfocite T sau B. Ele sunt desemnate ca limfocite T-helper si T-suppressor sau CD4 si, respectiv, CD8 (in functie de markerii de suprafata identificati cu anticorpi monoclonali).

Celule citotoxice – acestea joaca un rol important in infectiile virale, avand capacitatea sa recunoasca antigene virale la suprafata celulelor infectate. Modul de actiune este prin liza celulei infectate.

Celule NK (natural killer) – alaturi de celulele citotoxice si de macrofage, celulele NK actioneaza prin distrugerea celulelor care exprima antigene (ex. celule infectate, celule maligne, etc).

Interferon:

Interferonii (IFN) sunt un grup de substante de natura glicoproteica ce prezinta proprietati antivirale, antitumorale si imunomodulatoare. Activitatea antivirala a acestui grup de substante se bazeaza pe inhibarea multiplicarii virale prin blocarea translatiei ARNm viral si / sau prin degradarea preferentiala a acestuia.

La om exista 5 tipuri de IFN : alfa, beta, gamma, tau sI omega. Genele codante pentru sinteza acestora sunt situate pe cromozomul 9 (interferonii alfa, beta, tau sI omega) sI, respectiv pe cromozomul 12 (interferonul gamma).

Din punct de vedere biochimic, IFN-alfa sI -beta sunt monomeri cu structuri asemanatoare, iar IFN-gamma are structura homodimerica (compus din doua unitati monomerice identice. IFN-tau sI -omega au structuri asemanatoare cu IFN-alfa.

Sinteza de IFN in vivo este stimulata, in principal, de virusuri, alaturi de substante polinucleotidice, antigene, etc. Productia de IFN-alfa sI -beta are loc in majoritatea celulelor organismului, in timp ce sinteza IFN-gamma a fost evidentiata, pana in prezent doar in anumite tipuri de celule (limfocitele T CD8+, celulele NK).

Mecanismul de actiune antivirala al IFN (alfa, beta, gamma) este similar sI este legat de prezenta unor receptori IFN-specifici situati la nivelul majoritatii membranelor celulare.

Efectul antiviral este dat prin intermediul sintezei proteice induse de formarea complexului receptor-IFN care migreaza intracitoplasmatic (se internalizeaza). De altfel, majoritatea efectelor IFN, prin intermediul proteinelor sI enzimelor a caror sinteza o induc, sunt efecte de tip antiproliferativ viral sI celular. La acestea se adauga sI efectele antineoplazice realizate prin represarea unor oncogene.

Actiunea antivirala a enzimelor IFN-induse se produce prin mecanisme variate:

  • interferarea (blocarea) replicarii virale prin clivarea ARNdc (dublu catenar);
  • blocarea translatiei sI, deci, implicit blocarea sintezei proteinelor virale, liza celulei gazda cu blocarea posibilitatii de infectare a altor celule;
  • scaderea rezervelor de triptofan celular cu inhibarea cresterii celulare;
  • inhibarea revers-transcriptazei (acest efect a fost recent evidentiat in cazul IFN-tau care are capacitatea de a inhiba revers-transcriptaza HIV).

            Aplicatiile IFN in terapia antivirala s-au extins incepand cu anii ’80. Rezultate bune s-au obtinut in infectii cronice cu HTLV, papillomavirusuri, virusuri hepatitice, etc.

Articole Similare:

Ultima actualizare: vineri, 9 noiembrie, 2012, 15:31

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *