Prima Pagina » Sanatate A-Z » Geriatrie » Reabilitarea in Geriatrie

Reabilitarea in Geriatrie

Reabilitarea in Geriatrie

Prin reabilitare, se intelege tratamentul care urmareste reintegrarea bolnavului recuperat biologic, motor si psihologic, intr-o viata activa, potrivit activitatilor de care dispune. Se porneste de la certitudinea ca fiecare bolnav, indiferent de gradul afectarii psihofizice, poseda inca resurse fizice si emotionale, capabile de a asigura recastigarea independentei (cel putin teoretic). Prin reeducare, se urmareste redobandirea posibilitatilor psihomotorii, care sa ofere bolnavului autonomie. Reeducarea si readaptarea functionala, constituie o parte esentiala a ingrijirii varstnicului handicapat. Reabilitarea, readaptarea si recuperarea sunt termeni relativi sinonimi.

Prin aplicarea acestei metode de tratament, progresele vor fi individualizate pentru fiecare bolnav, vor fi evaluate componentele psihologice, vor fi dezvoltate la inceput acele capacitati si forte care sa-i permita independenta in autoservire (mancat, baut, controlul defecatiei si mictiunii), mobilizarea in pat, in fotoliu si mersul propriu zis. Se urmareste in final reactivarea in viata cotidiana, reinsertia sociala (familie, prieteni, vecini) si reintegrarea in activitatea profesionala (O.M.S.). La orice varstnic se intalnesc trei mari deficite: deficitul pulmonar, deficitul cardiac functional si scaderea conducerii nervoase.

Dificultatea consta in faptul ca la varstnic se intalnesc 4-5 afectiuni concomitente. De aceea reabilitarea are o durata lunga la varstnic, este mai putin eficace, iar rezultatele sunt mai mult psihologice si mai putin tehnice prin fizioterapie si mecanoterapie. Gimnastica respiratorie si exercitiile pentru extremeitatile neafectate, vor fi incepute chiar dupa 24 de ore. Ulterior se recurge la exercitii de mers mai complicate. Mici progrese sunt intotdeauna posibile. Indiferent de metoda, tonul si dialogul sunt esentiale. Recuperarea prin exercitii fizice, trebuie supravegheata cu grija, datorita riscurilor pe care le comporta varstnicul la solicitare fizica si efprt. De aceea vor fi eliminate exercitiile fizice care solicita eforturi mari, care nu pot fi suportate de bolnavii varstnici. Se folosesc in special miscari armonioase, ritmice, cat mai apropiate de modul natural de miscare, al bolnavului varstnic. Recuperarea psihologica va insoti intotdeauna pe cea somatica si va fi condusa de personal calificat (psihoterapeuti).

Terapia ocupationala

Terapia ocupationala, desi pare mai putin obisnuita, isi gaseste locul intre terapeuticele nemedicamentoase acordate bolnavului varstnic. Justificarea sa o dau stresurile psihosociale ale batranului: insingurarea sociofamiliala, dezinsertia sociala, socul pensionarii, crizele de adaptare, regresia psihomotorie, pierderea autonomiei, etc.

Alaturi de terapiile medicamentoase, de fizio si Kinetoterapie, psihoterapie, recuperarea complexa a varstnicului cuprinde si terapia ocupationala (ergoterapia). Aceasta urmareste recuperarea motricitatii, reluarea activitatilor cotidiene, adica redobandirea autonomiei si reintegrarea psihosociala (reluarea relatiilor cu mediul psihosocial). Exista o terapie ocupationala de functie, aplicata in starile mai grave, in care bolnavul a pierdut si obisnuintele primare, instinctuale, pe care trebuie sa le recapete (alimentatie, toaleta zilnica). Alteori se urmareste consolidarea rezultatelor obtinute. Aici intra activitati recreative, hobbi-terapia, activitati de utilitate practica, gradinarit, bricolaj etc. Vor fi luate in consideratie ideile si preferintele bolnavilor, experienta personala. Pe masura posibilitatilor bolnavii vor fi dirijati catre activitati noi. Vor fi evitate activitatile grele. Noile ocupatii se vor intinde de la activitati personale (reinvatate), la toaleta, echipare – dezechipare, lectura, auditii muzicale, spectacole, floricultura, gradinarit, tesatorie, impletituri, tricotaje, broderie, pictura, artizanat, butaforie, pirogravura, traforaj etc.

Educatia sanitara

Se urmareste o instruire larga a varstnicilor, o neoscolarizare, pentru insusirea cunostintelor privind procesul de imbatranire, in sfarsit pregatirea pentru pensionare si imbatranire. Pentru aceasta s-au infiintat universitati geriatrice. In cazurile de imbolnavire se urmareste cunoasterea de catre bolnav a riscului complicatiilor, caile de evitare, semnele precoce de imbolnavire, indicatii terapeutice si dietetice, caile de mentinere a capacitatilor fizice si intelectuale. Preocuparile privesc adaptarea actiunilor corespunzatoare nivelelor de varsta. Altele se adreseaza populatiei varstnice sanatoase si varstnicilor bolnavi. O.M.S.-ul apreciaza ca educatia sanitara, constituie resursa cea mai importanta de prevenire a imbatranirii grevata de boli, de dependenta. Se urmareste ca batranii sa devina constienti de posibilitatile lor reale, prin combaterea fricii de batranete si moarte si micsorarea conflictelor dintre generatii. In sfarsit se va insista asupra rolului si riscurilor polimedicatiei si automedicatiei.

Patologia pensionarii

Retragerea din activitate, pensionarea, este un moment de rascruce in existenta individului, un stress care poate precipita imbolnaviri preexistente, genera altele, si in final poate duce la deteriorarea psihica a individului, de aceea s-a delimitat o patologie a retragerii, “boala pensionarii”, o reala entitate morbida. Exista iri prezent doua tendinte, prima urmareste valorificarea potentialului biologic si social restant al varstnicului si a doua urmareste limitarea varstei de pensionare, pentru eliberarea de locuri de munca, necesare generatiilor mai tinere.

Persoanele care au avut preocupari extraprofesionale, isi mentin un echilibru mai bun. La fel si persoanele carora li se permite prin profesie, activitate si dincolo de varsta de pensionare (creatorii din cultura, arta, stiinta). La barbati stressul pensionarii este mai mare, mai grav decat la femei, acestea avand si preocupari casnice. Barbatii fac adeseori o nevroza a pensionarii, care poate merge pana la moartea psihica, moartea profesionala. Atitudinea fata de cei care urmeaza a fi pensionati, trebuie sa fie individuala. Exista la acestia reactii echilibrate, optimiste si pesimiste, chiar catastrofice. Pensionarea insemneaza pierderea statuturilor, rolurilor si a demnitatii personale. La femei apar probleme mai deosebite, inainte de pensionare, legate de inaintarea in varsta, conincizand cu perioada climacterica.

Un factor important este profesia si mediul. De aceea in mediul rural, socul nu este grav, deoarece incetarea activitatii nu este completa si brusca. Persoanele foarte active, mai ales cele din mediul urban, daca nu-si gasesc alte preocupari si activitati, suporta foarte greu pensionarea. Iata de ce prevenirea patologiei pensionarii, trebuie facuta din timp, prin cursuri de preretragere, integrarea in colectivitati de munca etc. Pregatirea psihologica este esentiala. Este indispensabila combaterea sentimentului de inutilitate. Se va cultiva miscarea fizica si exercitiul intelectual, se va organiza timpul liber, se vor organiza posibilitati de integrare in activitati de comunitare, culturale, sportive, gospodaresti, artizanale etc.

Institutionalizarea

Pe masura inaintarii in varsta, ca urmare a unor grave invaliditati – sindromul de imobilizare, dementele, incontinentele, pierderea autonomiei si a capacitatii de autoservire -la care se adauga factori sociali ca diminuarea veniturilor, lipsa familiei sau imposibilitatea acesteia de a asigura supravegherea si ingrijirea, apare cresterea solicitarilor de spitalizare pe termen lung. Din populatia de peste 65 de ani, 4%, este internata permanent. Dupa unii autori, aceasta nu este decat o forma mascata de izolare a batranului, pe care o promoveaza familia si societatea. Se constata o presiune crescanda atat din partea familiilor cat si din partea unor unitati spitalicesti (cu bolnavi parasiti, sau cu spitalizari indelungate si frecvente), de a forta internarea in camine spital. Decizia este un act de mare raspundere si trebuie sa cuprinda numai urgente medicale sau sociale. Experienta arata ca mediul cel mai prielnic pentru batran ramane familia (aceasta este si dorinta batranilor), de aceea intoarcerea la domiciliu este un deziderat, mai ales conditiile de la domiciliu sunt prielnice. In orice caz, intotdeauna, pentru orice eventualitate pregatirea psihologica a varstnicului trebuie facuta, pentru a se evita tulburarile de adaptare.

In unitatile pentru varstnici (camine de batrani, camine spital), asistenta trebuie asigurata in echipa (medic generalist, medic geriatru, psihiatru, psiholog, fizioterapeut). Un rol principal il are asistenta medicala si personalul de ingrijire. Calitatile morale ale acestora nicaieri nu sunt mai necesare ca in aceste unitati. Echipa trebuie sa insufle bolnavului incredere, curaj, si sa-i ridice tonusul. Viitorul varstnicului, redobandirea autonomiei, a tonusului vital, reintegrarea sociala, depinde de calitatile echipei medicale. De aceea suportul psihoafectiv, respectul pentru demnitatea varstnicului sunt conditii de baza.

Pentru batrani familia constituie factorul vital fundamental. De aceea resursele familiei trebuiesc valorificate intotdeauna. Conflictul dintre generatii exista, dar nu este o regula. Fenomenele de respingere si violentele fata de varstnic trebuiesc cunoscute, combatute in masura posibilitatilor. Spitalizarea, in multe cazuri este nefavorabila varstnicului. Stressul de mutare este o realitate. In general, din partea familiei se pot delimita comportamente variate: cooperare, hiperprotectie, culpabilitate, angoasa, dar uneori si abandon si respingere.

Cand nu mai exista alta posibilitate, cand bolnavul este singur, cand viata in familie este imposibila, medicul si echipa pe care o conduce trebuie sa preia toate functiile familiei normale: rabdare, afectiune si sustinere morala.

Articole Similare:

Ultima actualizare: vineri, 1 martie, 2013, 11:51 Afisari: 51

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *