Prima Pagina » Sanatate A-Z » Farmacologie » Rezistenta Imuna Nespecifica

Rezistenta Imuna Nespecifica

Rezistenta Imuna Nespecifica

Straturile celulare  de suprafata

Tegumentul   si   mucoasele   actioneaza atat ca bariere anatomice, cat si prin diverse mecanisme fiziologice prin microflora lor normala.

Integritatea anatomica a tegumentelor si mucoaselor constituie prima si cea mai importanta bariera naturala fata de agentii infectiosi. Posibilitatile de patrundere exista totusi pentru unii germeni si prin pielea intacta. Linia continua de aparare a tegumentului prezinta, in mod normal, puncte slabe la nivelul foliculilor pilosi si al ori­ficiilor glandulare (sudoripare si se­bacee), care constituie porti de intrare potentiale pentru germenii patogeni (stafilococi, streptococi). Un strat cornos mai dezvoltat si prezenta unui invelis grasos mai abundent (ca pe nas) ofera o rezistenta mai mare, in timp ce un tegument curatit pana la iritare devine mai receptiv. Aceeasi situatie poate surveni pentru mucoase, prin indepartarea mucusului protec­tor si traumatizarea lor, prin folosirea de spalaturi abundente cu solutii anti­septice concentrate si iritante.

Un alt mecanism de aparare a tegu­mentului consta din actiunea de autosterilizare a acestuia, datorata atat unui proces mecanic (caderea stratului ce­lular superficial), cat si pH-ul acid al: pielii (intre 3 si 5), rezultat din pre­zenta unor acizi grasi nesaturati (acid oleic) si a acizilor lactic si formic. Aceasta din urma calitate a tegumen­tului, care confera rezistenta fata de variate infectii fungice ale tegumen­tului, apare dupa pubertate.

Mucoasele se apara prin: integritatea straturilor lor celulare, prezenta de mucus, actiunea mecanica de miscare a cililor catre orificiile naturale si de indepartare a germenilor odata cu eli­minarea mucusului sau a secretiilor diverse (tuse, stranut, varsaturi, peristaltism).Conjunctiva oculara se apara, prin spalarea rapida si continua cu ajutorul lacrimilor, care contin lizozimul (Fleming, 1922), o enzima cu activitate bactericida. Exista  lizozim si in secretia nazala, in saliva, in serul sanguin, in lichidul peritoneal etc, conferind mucoaselor respective un grad de protectie fata de marele numar de germeni, cu care acestia vin in con­tact. Un alt mijloc de aparare a mucoa­selor consta in prezenta de imunoglobulina A in secretiile acestora (vide infra).

Mucoasele se mai apara de unii ger­meni patogeni si prin pH-ul acid al secretiilor respective (aciditatea su­cului gastric, pH-ul secretiei vaginale, pH-ul acid al urinii).

Un alt mijloc de aparare a tegumen­tului si a unor mucoase consta din microflora normala a lor, alcatuita din microorganisme saprofite (comensuale), care (din cauza antagonismului bacterian) pot stavili, intr-o anumita ma­sura, invadarea si multiplicarea unor alti germeni patogeni. Exemple sunt oferite de microflora intestinala nor­mala a sugarului, alcatuita din Lactobacillus bifidus, si de predominanta in flora vaginala a bacililor acidofili (Bacillus doderleini), care asigura un pH acid, impiedicand dezvoltarea unor germeni patogeni.

 Importanta respectarii microflorei normale a mucoaselor a fost pusa in evidenta si prin folosirea antibioticelor pe cale orala, care provoaca grade va­riate de dismicrobism (de ex., selecta­rea stafilococului enterotoxic si declan­sarea tabloului grav de enterocolita stafilococica de tip holeriform).

Fagocitoza

Filogenetic, fagocitoza reprezinta cea mai veche reactie de aparare, fiind prezenta si la ne­vertebrate fara sistem nervos dezvoltat. Fagocitoza este o modalitate de apa­rare celulara a organismului, prin care acesta reuseste ca microorganismele patogene, sau si alte particule straine, patrunse in spatiile tisulare, in vasele limfatice sau sanguine, sa fie incorpo­rate si distruse de polinuclearele neutrofile (microfage) si de mononucleare (macrofage). Dintre elementele celulare cu rol fagocitar fac parte celule libere (circulante) si celule fixe. Dintre celu­lele libere fac parte: granulocitele (neutrofile, eozinofile, bazofile) si monocitele, cu disponibilitate imediata spre focarele microbiene. Celulele fixe ale sistemului reticuloendotelial (histiocite) sunt prezente in diferite organe si tesuturi si anume: celulele Kupffer din ficat, macrofagele din splina, gan­glionii limfatici, maduva osoasa, plaman si microgliile cerebrale.

Maturatia granulocitelor are loc in maduva osoasa, iar semidurata de viata a granulocitelor circulante este de 6-7 ore la o persoana sanatoasa. Circa 160 x 10 granulocite pe kg de greutate corporala sunt liberate zilnic in circulatie de maduva osoasa. In­locuirea macrofagelor se face mult mai lent, in luni de zile.

Dupa patrunderea in tesuturi a unui microorganism strain, se declanseaza o serie de reactii, care alcatuiesc meca­nismul fagocitozei si anume: in primul rand, incetinirea fluxului sanguin in capilarele din zona invadata, urmata de aderarea fagocitelor la peretele vas­cular, apoi de traversarea acestuia (diapedeza) si de migrarea fagocitelor spre focarul inflamator prin procesul de chimiotactism. Urmeaza procesul de fa­gocitoza propriu-zis, prin aderenta si apoi incorporarea (ingestia) microor­ganismului strain de catre celula fago­citar a si distrugerea acestuia prin di­gestie enzimatica (efectuata de fagosomi si lisosomi). Actiunea de fagoci­toza este potentata de urmatorii factori umorali: opsonine (factori termolabili), limfokine (produse de secretie a limfocitelor T, care activeaza mononuclearele) si anticorpi (imunoglobuline).

Procesul de digestie si distrugere in­tra leucocitara a microorganismelor de catre fagocite a fost mult studiat in intimitatea lui biochimica. Granulatiile citoplasmice (lisosomii) cuprind enzime, care realizeaza o distrugere bacteriana   rapida   (lizozimul,   fagocitina, hidrolaze etc), in conditii de crestere a consumului de oxigen a celulei, activarea suntului pentozelor si activarea sistemului NADP+/ NADPH (prin care oxigenul este transformat in superoxid in prezenta oxidazei NADPH, apoi in peroxid de hidrogen, iar acesta trans­format in apa si oxigen, prin inter­ventia succesiva a altor enzime: G-6-P-Dh, glutationperoxidaza, mieloperoxidaza).

Se realizeaza astfel un mediu bactericid, prin formarea de „singlet oxi­gen” (XO2). Glicoliza, care se produce in timpul fagocitozei, duce la formarea de acid lactic, generand un pH care coboara pana la 5 in vacuola fagocitara (aciditate cu efect, de asemenea, bactericid).

Cunoasterea acestor procese biochi­mice este importanta pentru explicatia unor tulburari ale functiei fagocitare, din cauza unor deficiente enzimatice in procesul de fagocitoza, cu caracter genetic, si care pun fagoci­tele in imposibilitatea de a utiliza de­rivatii de oxigen, pentru omorarea mi­croorganismelor.

Astfel, exista:

  1.  Boala granulomatoasa cronica, prin deficienta in oxidaza NADPH, carac­terizata prin predispozitie mare la in­fectii,  cu  evolutie fatala  (in  special cu stafilococ, streptococ fecal si coli-bacil).
  2. Sindromul  Chediak-Higashi,  prin deficienta   in  mieloperoxidaza,   trans­misa ereditar si,  de asemenea,  cu  o mare receptivitate la infectii.
  3.  Deficienta in enzima glucozo-6-fosfat-dehidrogenaza impiedica   activarea ciclului pentozelor si se asociaza cu o receptivitate crescuta  la  infectii.

Se mai cunosc si alte deficiente prin disfunctii ale fagocitozelor: sindromul Job (o varianta a bolii granulomatoase cronice), histiocitoza lipochromica, de­ficiente in motilitatea si chimiotactismul fagocitelor (hipomotilitatea neutrofilelor: „lazy leucocite syndrome”), deficiente ale complementului C2 si C3, scaderi ale capacitatii bactericide globale si unele boli granulomatoase, ca: sarcoidoza, Hodgkin, tuberculoza.

Toate aceste tulburari functionale ale fagocitozei trebuie cunoscute, pen­tru a fi decelate ca atare, deoarece nu se traduc prin scaderi in numarul leucocitelor, defectiunea fagocitozei coexistand cu un numar normal de leucocite, aparent normale.

Sistemul complement

Acest sis­tem reprezinta un ansamblu de 11 pro­teine plasmatice, alcatuind cele 9 frac­tiuni ale complementului numerotate C1-C9 (prima fractiune, C1, fiind un complex de 3 subunitati Clq, C1r, Cls), cu rol important in apararea antiinfectioasa. Aceste proteine sa gasesc in mod normal in stare inactiva. Acti­varea complementului este declansata de imunoglobuline sau de substante bacteriene sau fungice, cele 9 compo­nente actionand intr-o anumita ordine (nu cea exacta a numerotarii lor, ci: Cl, C4, C2, C3, C5, C6, C7, C8, C9), intr-un stil de o cascada (analog sistemului coagularii). Dupa „recunoasterea” de catre anticorpi a substantelor celulei straine (microorganismul patogen) si fixarea lor pe suprafata celulei, prima componenta a complementului, C1, se combina cu anticorpul deja fixat pe antigen, declansand activari succesive ale C4, urmate de C2, C3 si apoi C5-C9 si avand ca rezultat distrugerea celulei microbiene. Actiunea complementului este nespecifica, numai cea a anticor­pului fiind specifica. Se disting doua cai de actiune a componentelor com­plementului: a) calea „clasica” (C1, C4, C2 etc), care este activata de complexe antigen-anticorp de tip IgM si IgG; b) calea alterna, in care intervine properdina si alti factori, impreuna cu ceilalti factori ai complementului; acti­varea acestei cai este declansata de agregate de IgA si de lipopolizaharide.

In apararea antiinfectioasa, sistemul complementului detine importante ac­tivitati:

  • Prin C1-C9: liza virusurilor si a celulelor infectate cu virus, a micoplasmelor, a protozoarelor, a spirochetelor, a bacteriilor precum si a celu­lelor tumorale.
  • Prin unele din componentele lui, complementul creste formarea de anticorpi, producerea de lifokine, de anafilatoxina (cu rol in dilatarea capila­relor),   inducerea de granulocite, de opsonine, fenomene importante pentru apararea antiinfectioasa. Sistemul com­plementului si properdina sunt factori umorali ai rezistentei naturale nespe­cifice, care confera sangelui o anumita putere bactericida, care explica de ce, cu rare exceptii, germenii patogeni nu se pot  inmulti  in sange.

Defecte congenitale in unele din cele 9 componente ale complementului sunt cunoscute si asociate cu o receptivitate crescuta la infectii (deficienta in Clq, C3, C5, C6).

Interferonul

Descris de Isaacs si Lindemann in 1957, interferonul este o glicoproteina naturala, cu o greu­tate moleculara de circa 20 000 daltoni, elaborata de celulele infectate cu virus (in special de limfocite), sau prin actiunea endotoxinelor bacteriene, precum si prin actiunea unor anumite substante, denumite inductoare de interferon: ARN dublu spiralat, sintetic (poli-anioni: Poly I-C). Interferonul reprezinta unul din mijloacele de apa­rare antiinfectioasa nespecifice, actionand in special in infectiile virale, dar si fata de alte microorganisme: chlamidii, rickettsii, bacterii. Actiunea interferonului este nespecifica, insa este specifica pentru organismul pe care acti­oneaza (interferonul produs de celule umane actioneaza numai la om). Inter­feronul nu are actiune directa pe virusu-suri (nu impiedica patrunderea acesto­ra in celule), dar inhiba sinteza pro­teinelor si a ARN viral.

Interferonul se foloseste, cu unele rezultate, in terapeutica antivirala, avand actiune in cazul infectiilor cu virusuri ADN (herpes, varicela, zoster) si ARN (gripa). Unele rezultate s-au obtinut in cazul hepatitei virale B.

Exista 3 tipuri de interferon uman in uz: produs de leucocite, din culturi de celule limfoblastoide, si din culturi de fibroblasti.

Procesul inflamator (inflamatia)

Reprezinta o reactie de aparare nespe­cifica locala, fata de invazia unor cor­puri straine ca microorganismele pa­togene, la care participa intreaga microcirculatie locala, cu toti factorii circulanti si tisulari. Reactia se carac­terizeaza prin dilatarea si permeabili­tatea crescuta a vaselor mici sanguine, declansate de toxinele microbiene si amplificate mult de o serie de media­tori umorali: histamina, serotonina, substanta cu reactie lenta a anafilaxiei, kinine, prostaglandine (in prima faza a inflamatiei). Plasma cu granulocite si monocite traverseaza endoteliul vas­cular, devenit mai permeabil si poros, realizand o aglomerare locala de leuco­cite, de proteine plasmatice si de fac­tori umorali cu rol antimicrobian (limfokine, enzime lizozomale, factor de transfer, fractiunile complementului). Procesul de fagocitoza este astfel intens sprijinit de factorii umorali de aparare (nespecifici si specifici), la care se mai adauga fibrinogenul (transformat in fibrina, favorizeaza localizarea proce­sului infectios), acumularea de acid lactic prin glicoliza (pH acid), cu acti­une antiinfectioasa, si interventia histiocitelor (macrofage).

Reactia inflamatorie locala reprezinta prima linie de aparare fata de infectia initiata de microorganismele patogene. Daca apararea locala este depasita, se va opune o a doua linie de aparare, formata din vasele limfatice si gangli­onii limfatici regionali, unde infectia poate fi oprita: faza limfatica sau regi­onala de aparare impotriva infectiei. Daca si aceasta linie de aparare este depasita, germenii patrund in sange, infectia devine generala, iar apararea osie formata in acest stadiu de sange, prin elementele Iui constitutive, celulare   si   umorale.

Factorii nutritionali ai imunitatii antiinfectioase

Valoarea factorilor nu­tritionali pentru rezistenta antiinfec­tioasa este dovedita experimental, clinic si epidemiologie, fiind evidenta indeo­sebi prin suprimarea sau diminuarea acestor factori, printr-o alimentatie deficitara (cantitativ si calitativ). Aportul proteic   adecvat este important atat pentru formarea anticorpilor, cat si pentru intarirea fagocitozei. Un rol in apararea antiinfectioasa il detin vitaminele, si anume: vitamina A, care creste rezis­tenta antimicrobiana si antifungica  (denumita altadata si vitamina „anti­infectioasa”), precum si vitamina C. Fierul in exces este favorizant al infec­tiei, printr-un aport prea mare de fier, sau prin depasirea capacitatii de fixare a transferinei sau a  lactoferinei. Epi­soadele de hipersideremie sau de hipotiansferinemie cresc deci receptivitatea la infectiile bacteriene si fungice.

Factorii endocrini

Atat excesul, cat si deficienta de corticosteroizi constituie o predispozitie crescuta la infec­tii. Infectii latente, atat bacteriene (listerioza, gonococie, tuberculoza etc), cat si cu protozoare (malarie, Pneumocystis carinii) sau fungice pot fi reac­tivate si pot lua un curs fulminant sub o corticoterapie   intensa si mai ales prelungita.

Hipotiroidismul favorizeaza infec­tii prelungite si dificile. Extractul de timus a fost folosit pentru cresterea rezistentei la cei cu imunodeficienta.

Varsta

La nastere, aparatul imunitar este, in mare parte, nefunctional, iar sugarii au fost considerati mult timp „imaturi imunologic”, desi vac­cinarile facute cu succes in primul an de viata demonstreaza ca raspunsul imunitar este bun, chiar daca matura­rea imuno logica se face treptat.

Batranii au o rezistenta scazuta la infectii atat prin mecanismele nespe­cifice, cat si mai ales prin raspunsul slab al imunitatii celulare.

Imunitatea de specie

Este o imu­nitate naturala, datorata constitutiei genetice. Omul nu se imbolnaveste de febra aftoasa sau de anemia infectioasa a cailor, iar gonococul infecteaza omul si nu bovinele, cainele nu face rujeola etc.

Stari de imunodepresie (dobandite)

Rezistenta   la   infectii   poate  fi scazuta prin diferiti factori:

  • Iradieri  prelungite  (fortuite sau terapeutice).
  • Medicatii imunosupresive: sub­stante alchilante (ciclofosfamida), antimetaboliti (mercaptopurina, azathioprina), antagonisti ai acidului folic (metotrexat),   procarbazina,   glucocorticosteroizi,  ser  antilimfocitar.
  • Boli debilizante: boli limfoproliferative, leucoze, plasmocitom, neoplasme,   sarcoidoza,   lepra,   bolile   vi­rale (rujeola etc).

Defecte imunogenetice cu predispozitie la infectii

Se cunosc variate defectiuni imunogenetice cu re­ceptivitate crescuta  la  infectii astfel:

  • Agammaglobulinemia (boala Burton) cu toate variantele ei.
  • Defectiuni   selective   de   imuno-globuline (IgA, de ex.).
  • Aplazia timica (sindromul di George).
  • Tipul elvetian de agammaglobulinemie, combinat cu defectiune de imunitate celulara.
  • Deficiente ale celulelor fagocitare: boala granulomatoasa cronica, sindro­mul Chediak-Higashi, deficienta in G6-PDH, sindromul de „leucocite lenese” (deficienta de motilitate).

Studiile privind relatiile dintre grupele sanguine si predispozitia la anumite infectii, nu au dat rezultate concludente. Grupele tisulare ale sis­temului de histocompatibilitate majora (HLA), reprezentand un anumit genotip, par sa influenteze indeosebi evo­lutia infectiilor specifice, determinand variate forme clinice evolutive (in functie de raspunsul imun, reprezentat prin anumite gene). Exemple: evolutia hepatitei virale de tip B (la tipul HLA-A8 si HLA-A1), artrita in infectiile cu Yersinia sau cu Salmonella (tipul HLA-B27).

Sistemul nervos central

Are o influenta certa asupra mecanismelor imunogene, asa cum au probat nume­roase cercetari ale scolii medicale so­vietice (experientele lui Metalnikov asupra rolului reflexelor conditionate in formarea de anticorpi; cercetarile in domeniul controlului nervos al imuno-genezei facute de Zdrodovski, Addo, Pletitii etc). Experienta clinica si epidemiologica a aratat adesea rolul negativ, pe care il au marile depresii psihice, oboseala, nevrozele, excita­tiile dureroase asupra rezistentei fata de infectii. O serie de experienteau demonstrat rolul unui centru ner­vos situat in regiunea hipotalamica, care   controleaza   functia   fagocitozei.

Articole Similare:

Ultima actualizare: miercuri, 10 aprilie, 2013, 12:36 Afisari: 38

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *