Prima Pagina » Sanatate A-Z » Farmacologie » Rezistenta Imuna Specifica

Rezistenta Imuna Specifica

Rezistenta Imuna Specifica

Rezistenta antiinfectioasa specifica, adica imunitatea propriu-zisa, rezulta ca urmare a patrunderii in organism a microorganismelor sau a produselor acestora, care luand contact cu celu­lele sistemului celular imunocompetent va determina  urmatoarele  modificari:

  1. Producerea de anticorpi de catre celulele imunologice active (limfocitele B), reprezentand imunitatea  umorala.
  2. Imunitatea mediata de celule (imu­nitatea cu suport celular) este asigurata de limfocitele T (timodependente) sensibilizate si capabile de a reactiona specific fata de antigenele microorga­nismelor patogene.

Fata de unele infectii, imunitatea este numai umorala, in altele este de tip celular, iar in altele imunitatea se realizeaza printr-o cooperare a meca­nismului imunologic umoral cu cel celular.

Imunitatea umorala 

Sistemul imun umoral consta din producerea de anticorpi specifici, fata de antigenele variatelor microorganis­me cu care reactioneaza in mod specific. Anticorpii sunt proteine serice denu­mite imunoglobuline (Ig). Aproximativ 98% din anticorpi se afla in fractiunea gamma a globulinelor si numai restul in betaglobuline (probabil si in alfa-globuline). in func­tie de anumite caractere (greutatea moleculara, continutul in hidrocar­bonate, numarul sediilor de combinare cu antigenele etc), imunoglobulinele au fost impartite in mai multe fractiuni (clase): IgG, IgM, IgA, IgD, IgE.

Imunoglobulina G formeaza circa 70% din totalul imunoglobulinelor. Producerea de IgG incepe mai tarziu in cursul bolii si creste rapid, concomitent cu scaderea productiei de IgM (care cresc primele). Numai imunoglobuli­nele G traverseaza placenta, trecand de la mama la fat, reprezentand imuni­tatea pasiva a acestuia si temporara cu o durata de cateva luni (3-5 luni), restransa insa numai fata de antigenele microbiene cu care mama a fost in con­tact. IgG par sa fie adaptate mai ales pentru neutralizarea exotoxinelor si a virusurilor si au si rolul de a potenta fagocitoza.

Imunoglobulina M reprezinta 5-10 % din totalul imunoglobulinelor si este primul tip de anticorpi, care apare ca raspuns la stimulul antigenic intr-o infectie. Productia lor scade apoi, pentru a dispare complet.  Prin dinamica productiei lor, IgM reprezinta un marker de infectie recenta de mare importanta pentru diagnostic. Imunoglobulinele M au proprietati bactericide (inclusiv fata de bacilii gramnegativi); ele nu strabat insa placenta, ceea ce explica marea receptivitate a sugarului la infectii cu bacili gram-negativi.

Imunoglobulina A (15-20% din imunoglobuline) este prezenta in ser, lacrimi, colostru si in secretiile mucoa­selor (IgA secretorie) intestinala si respiratorie. IgA secretorie are un rol important in protectia mucoaselor fata de virusuri si bacterii reprezentand „prima linie de aparare antiinfectioasa”. Carenta primara selectiva de IgA (con­genitala) apare cu o frecventa de 0,1-0,2% si constituie o predispozitie la infectii  repetate.

Imunoglobulina D nu are o functie bine definita.

Imunoglobulina E este indusa de antigenii parazitari (infectii cu protozoare etc), continand anticorpi fata de aceste microorganisme. IgE detine un rol important in alergii specifice.

Dozari. Imunoglobulinele se do­zeaza cantitativ prin metoda Mancini, nivelurile de Ig fiind exprimate in mg la 100 ml de ser, sau in unitati conventionale (U.I.), astfel:

IgG = 1 250 mg (800 -l 800) mg Ia 100 ml de ser sau 144 (92-207) U.I./ml de ser.

IgM = 125 (80-250) mg la 100 ml de ser sau 144 (66-287) U.I./ml de ser la femei; 160 (70-280) mg la 100 ml de ser sau 184 (80 -322) U.I./ml de ser, la barbati.

IgA = 210 (90-450) mg la 100 ml de ser sau 125 (54-268) U.I./ml de ser.

La nastere, copilul are IgG de la mama, care scade lent, fiind treptat inlocuite cu IgG sintetizate de organis­mul copilului. IgG matern se reduc cu 50% la sfarsitul primei luni, cu 3/4 dupa 2 luni si cu 85% dupa 3 luni. Sinteza proprie incepe dupa luna a 3-a de viata, iar la 1 an copilul detine o cantitate de IgG ca la adult.

IgM nu se transmite transplacentar, fiind prima Ig sintetizata de organis­mul copilului (75% la 1 an).

IgA incep sa fie sintetizate in a 3-a saptamana de viata, cu o crestere mai lenta a titrului. La 2 ani, copilul detine 3/4 din necesarul de IgA.

Concentratia cea mai mare de anti­corpi se afla in serul sanguin, ceva mai scazuta in umori si cea mai redusa in lichidul cefalorahidian si in zonele tisu­lare putin vascularizate. Aceasta ar putea explica faptul ca virusul rubeolic si Treponema pallidum persista timp in­delungat in globii oculari (corp vitros, cristalin). Unii anticorpi raman fixati pe celule. De asemenea, in secretiile mucoaselor (nazala etc), se pun in evi­denta cantitati variate de anticorpi, mai ales fata de virusurile respiratorii.

Productie. Imunoglobulinele sunt produse de plasmocite, derivate din celulele B, originare din anumite celule ale maduvii osoase (la pasari exista un organ special: bursa Fabricius). Se considera ca fiecare celula B cores­punde la un grup de antigene, in timp ce anticorpii produsi sunt specifici numai pentru antigenul stimulant. Un limfocit dat, de tipul B, poate secreta in mediul sau circa 2 000 molecule de anticorpi pe secunda, identice intre ele. Anti­corpii difuzeaza in circulatia sanguina si limfatica, combinandu-se cu antige­nul respectiv: neutralizarea unei toxine, liza unei bacterii cu ajutorul comple­mentului, a fagocitozei si a opsoninelor (bacterioliza).

Imunitatea celulara 

Imunitatea cu suport celular, ca modalitate de rezistenta antiinfectioasa a fost recunoscuta mai tarziu, prin raport cu imunitatea umorala. Pe langa aceasta actiune, imunitatea celulara de­tine un rol esential in succesul sau ese­cul (rejetul) grefelor tisulare; este res­ponsabila de reactiile de sensibilizare intarziata si coopereaza la cresterea productiei de anticorpi, stimuland ce­lulele respective, producatoare de anti­corpi (interactiune intre mecanismul imunitatii celulare si umorale).

Imunitatea celulara a fost recunos­cuta ca urmare a existentei, dupa unele infectii, a unei rezistente specifice, in care nu se putea proba un suport umo­ral. Imunitatea celulara poate fi trans­misa de la un animal imun la un animal normal prin transfer de limfocite, dar nu prin transfer de ser. Imunitatea celulara isi are suportul   in  anumite limfocite, dependente de timus si, pentru acest motiv, denumite limfocitele T. Se apreciaza ca circa 80% din limfoci­tele din sangele circulant apartin celu­lelor T, iar 10% celulelor B (ale imuni­tatii umorale). In splina exista o proportie aproape egala de celule T si B. Cele doua populatii de limfocite sunt distincte, dupa cum rezulta din lunga istorie a evolutiei fiintelor vertebrate. Astfel, in rujeola imunitatea umorala este pe primul plan, in timp ce in tu­berculoza, in lepra, in micozele sistemice, imunitatea celulara detine rolul important. Cu toate acestea, cele doua tipuri de imunitate, umorala si celula­ra, desi apar ca sisteme imunitare sepa­rate, conlucreaza in apararea antiinfec­tioasa, prin numeroase exemple de inte­ractiuni in diferite boli.

Mecanismul de actiune a imunitatii celulare, mult studiat in ultimii ani, se realizeaza in mai multe moduri si anume:

  1. Producerea de limfokine, substan­te solubile capabile de a potenta fagocitoza, realizata de macrofage, polinucleare si fagocite.
  2. Distrugerea celulelor purtatoare de antigene, de catre limfocitele sensibilizate  specific:limfocite T citotoxice. Activitatea celulelor T citotoxice este specifica, prin distrugerea celulelor pur­tatoare de antigenul  care a declansat formarea   lor (celulele „tinta”). Acest fenomen apare si in procesele imunitare ale transplantelor, in manifestarile imunopatologice din unele boli virale si probabil ca joaca un rol si in imuni­tatea antitumorala.
  3. O alta modalitate de actiune este aceea prin limfocitele K (de la „killer”= celule ucigase), deosebite de limfocitele T citotoxice. Celulele K actioneaza fata de celulele „tinta”, pe care s-au fixat anticorpi IgG (indiferent de antigenul respectiv).

Imunitatea celulara detine un rol important in rezistenta fata de infectiile bacteriene cu dezvoltare intracelulara, in unele boli virale, in micoze sistemice si in infectii cu protozoare (leishmanioza etc.). Imunitatea celulara mai inter­vine in variate manifestari imunopa­tologice ale unor boli infectioase (hepa­tita virala B etc.), in fenomenele de hipersensibilizare, in mecanismul de re­jet al grefelor si, probabil, si in distru­gerea celulelor tumorale.

Modalitati de realizare a imunitatii specifice 

Dupa modul cum se obtine, imuni­tatea specifica antiinfectioasa se clasi­fica astfel:

1. Imunitate naturala, definita ca acea stare de rezistenta innascuta, gene­tic conditionata (imunitate de specie). Omul este refractar Ia infectia cu variate microorganisme, care pot fi patogene numai pentru unele animale (de ex., febra aftoasa, „distemper” etc).

2. Imunitate castigata, in mod activ sau pasiv. Imunitatea activa survine dupa boli infectioase sau dupa infectii inaparente, sau in mod artificial prin imunizari active (vaccinari).

Imunitatea pasiva se realizeaza prin primirea de anticorpi produsi de alta persoana sau specie. Exemple:

  • imunitatea transplacentara (sau si prin lapte) prezenta la sugar in primele luni de viata;
  • imunitatea pasiva obtinuta in mod artificial prin administrarea de seruri imune (seroprofilaxie, seroterapie), cu seruri de tip eterolog sau prin imuno-globuline umane.   Imunitatea   pasiva este temporara.

Articole Similare:

Ultima actualizare: joi, 11 aprilie, 2013, 10:05 Afisari: 12

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *