Prima Pagina » Corpul Uman » Genetica » Teoria Liniilor Pure

Teoria Liniilor Pure

Teoria a fost elaborata de botanistul danez JOHANNSEN in 1903, plecandu-se de la supozitia ca exista o variabilitate si la plantele autogame, apartinand aceleasi varietati. Pentru a stabili acest fapt, el a aplicat metoda selectiei individuale la cultivarul de fasole Princess. Descendentii plantelor alese au fost diferiti in ceea ce priveste inaltimea, perioada de vegetatie, marimea semintelor si alte caractere. JOHANNSEN a  diferentiat 19 tipuri de plante, foarte diferite intre ele, numindu-le linii. Desecendentii acestor linii au fost foarte uniformi din punct de vedere genetic, capabili sa transmita aceasta uniformitate si descendentele lor, fapt ce a facut sa fie denumite linii pure.

JOHANNSEN a fost interesat sa estimeze efectele selectiei in cadrul unei linii pure. El a impartit semintele unei linii pure in trei grupe, mari, mijlocii si mici. Cele care au provenit din seminte mari produc si seminte mijlocii si mici. Acelasi lucru s-a intamplat si in cazul descendentelor provenite din celelalte categorii de samanta. Privitor la productia de seminte pe unitatea de suprafata, cele trei grupe de descendenti au produs aproximativ aceeasi cantitate de samanta. Rezultatele obtinute pe parcursul a sase ani de selectie individuala, in cadrul unei linii pure, au aratat ca nu apar diferente semnificative in greutatea medie a semintelor care provin din seminte mari sau mici. JOHANNSEN a concluzionat ca orice incercare de selectie in cadrul unei linii pure este ineficienta.

Rezultatele sale sunt in concordanta cu constitutia genetica a liniilor pure. O linie pura este constituita din descendentii unei singure plante homozigote si toti indivizii sunt homozigoti, avand acelasi genotip. Homozigotia lor este rezultatul autopolenizarii, a unirii gametilor de sex opus cu alele identice din punct de vedere.

Din moment ce toti indivizii dintr-o linie pura sunt homozigoti, neexistand o variabilitate genetica in cadrul lor, selectia intr-o linie pura va trebui sa fie inevitabil ineficienta. Variabilitatea care se observa la o linie pura se datoreaza efectului factorilor de mediu, selectia putand avea efect numai daca materialul ales poseda o variabilitate heritabila.

In mod normal, o linie pura nu este absolut uniforma si permanent homozigota pentru toate caracterele.  In silvicultura obtinerea de linii pure la speciile hermafrodite – tei, salcam, ulmi, ciresi s.a. se dovedeste dificila, deoarece, in natura autogamia acestora nu este perfecta, iar varsta inaintata a maternitatii lor limiteaza mult posibilitatile de selectie. Schimbarile heritabile intr-o linie pura au loc datorita mutatiilor si polenizarii libere. Mutatiile spontane au loc in mod regulat cu o anumita frecventa/gena/generatie, iar un anumit procent de polenizare libera este inevitabila, fenomene ce pot constitui surse de variabilitate genetica in linia respectiva.

O alta sursa de variabilitate intr-o linie pura poate fi data de heterozigotia reziduala, ramasa in urma hibridarii formelor parentale. In cazul in care selectia naturala va favoriza heterozigotii, ei vor manifesta o productivitate mai mare, dand mai multi descendenti, fenomen ce va fi reflectat in mentinerea mai indelungata a heterozigotiei decat se asteapta in mod teoretic. Mentinerea variatiei genetice in cadrul unei linii autogame, va depinde pe langa avantajul dat de nivelul heterozigotiei si de avantajul competitiv.

Se poate afirma ca toate sursele de variabilitate genetica dintr-o linie pura, pot sa se manifeste cu o frecventa foarte scazuta, asa ca o asemenea linie va prezenta un inalt grad de uniformitate in ansamblul ei. Se poate concluziona ca selectia aplicata intr-o singura varietate a unei specii autogame (grau, orz, soia etc.) va fi eficienta numai in cazul in care varietatea nu este constituita dintr-o linie pura, ci din cateva linii diferite in unele caractere.

Odata ce se obtine o linie pura, selectia in cadrul ei va fi ineficienta, fiind mai profitabil sa se incerce o recombinare genetica prin hibridare, sau prin alte metode conventionale sau neconventionale, decat sa se conteze pe schimbari genetice ce pot avea loc intr-o perioada indelungata de timp. Trebuie mentionat faptul ca, timp de multi ani, s-a pus accentul pe crearea cultivarelor tip linie pura, considerate extrem de uniforme si performante. In ultimele decenii, s-a ajuns la concluzia ca o uniformitate excesiva nu este necesara, din contra, uneori este de nedorit. Cultivarele tip linie pura, extinse pe areale geografice intinse, au manifestat o vulnerabilitate genetica evidenta. Aceasta schimbare de conceptie se bazeaza pe observatia ca un soi ce se caracterizeaza printr-o variabilitate genetica mai pronuntata are o mai mare adaptabilitate ecologica, realizand productii mai stabile in conditii climatice schimbate.

Articole Similare:

Ultima actualizare: vineri, 21 decembrie, 2012, 16:50

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *